Avva Pavel cel Mare și recunoașterea înfrângerii

Avva Pavel cel Mare (sau Pavel Tebeul), pe care îl pomenim în Biserică în data de 15 ianuarie, este considerat primul monah care s-a retras adânc în deșert, cu vreo 20 de ani înaintea avvei Antonie cel Mare. Ieșirea sa din lume și plecarea în pustie s-au petrecut în preajma anului 250, în timpul persecuției împăratului Decius. A făcut parte dintr-o familie bogată și a avut o educație foarte bună. De la el au rămas în Pateric trei apoftegme. Primul dintre cuvintele de la el zice: „Dacă un călugăr cu nevoi puține în chilie iese afară ca să se îngrijească de ele, se face de râsul demonilor. Și eu am pățit-o”.

Două aspecte ies în evidență în acest cuvânt al bătrânului. Prima dată importanța stabilității și a viețuirii în interiorul chiliei; rezis­tența în fața tentației de a ieși cu orice preț, de a schimba me­diul, de a avea parte de puțin divertisment. Experiența vechilor monahi confirmă neîncetat cât de dificil este să stai cu tine doar, să îți suporți toți demonii interiori, să te iei pe tine așa cum ești, cu toate tornadele tale interioare, și să te pui înaintea Domnului în rugăciune. Doar cine nu a încercat vreodată să se roage din toată inima poate crede că rugăciunea este ceva ușor, o activitate care nu implică efort. Dimpotrivă, cei care au încercat să se roage știu că adevărata rugăciune este lucrul cel mai greu din lume. De aceea, în fața războiului care se ridică în suflet în vremea rugăciunii ai fi dispus să faci orice. Cele mai mici nevoi devin pretexte pentru a te duce să faci ceva, orice altceva decât să stai înaintea lui Dumnezeu în încordarea rugăciunii. De aceea, spune avva Pavel cel Mare, dacă cedezi în fața acestor nevoi mici și îți părăsești chilia pentru ele, te faci de râsul demonilor. De fapt, în asemenea si­tua­ții cedezi, pur și simplu, celei mai banale ispite.

În același timp, foarte importantă este nota personală pe care o are povestirea avvei Pavel. Așadar, al doilea aspect relevant privește faptul că bătrânul avertizează de pe poziția unuia care cunoaște înfrângerea. Nu este un triumfalist, nu se bate cu pumnul în piept, ci dă mărturie ca unul care a căzut și care știe din interior cum e să nu izbândești și tocmai de aceea își permite să lanseze avertismente.

Perspectiva pe care o avem de la avva Pavel, monahul care s-a retras cel dintâi în deșert, este aceea a autenticității și a curajului de a mărturisi înfrângerea. Iar înfrângerea poate fi mărturisită pentru că nu este finalul poveștii, dar constituie o premisă importantă pentru biruință.