Azilele anticreștine

Pe de o parte, Patriarhia Română decretează anul 2023 ca fiind Anul pas­to­rației persoanelor vârstnice și întreprinde nenumărate acțiuni în acest sens la nivelul fiecărei eparhii, iar pe de la altă parte avem cazul azilelor din Voluntari care au înmărmurit - prin nivelul lor de brutalitate și inumanitate - o lume întreagă. Iar întrebarea este: cum suntem noi, de fapt? Noi, românii atașați de credință și de familie, de copii și de bătrâni, de tot ce este viu și are în spate un proiect divin...

Parcă prea des ne vedem într-o oglindă retușată care cosmetizează imperfecțiunile, ridurile sau chiar rictusurile. Ne place să ne considerăm creștini adevărați - ceea ce suntem, în mare măsură - oameni buni, milostivi, primitori de străini și atenți cu cei nevoiași. Cu alte cuvinte, ne dorim să trăim Evanghelia cât mai aproape de adevărul ei dumnezeiesc lăsat nouă de Mântuitorul. Pe de altă parte, nu ne întrece nimeni la numărul de copii avortați anual, la cruzime față de animale (da, un fenomen extins), la dispreț pentru cei cu dizabilități, la rele tratamente aplicate minorilor în centrele de asistență socială sau de batjocură la adresa celor care au atins pragul senectuții. Cum se explică toate aceste trăiri și situații de viață complet contradictorii, schizoide? Dar cum ne vede Hristos din cerurile Sale, cum ne privesc sfinții cărora ne rugăm atât de fierbinte? Întrebări complicate, cu atât mai complicate cu cât introspecția sinceră nu este punctul nostru forte. Mai ales că suntem ispitiți să mutăm una-două „vina” pe „factorii externi”, pe „cei­lalți”, pe „oculta” care face și drege, pe „greaua moștenire” etc...

Da, toți acești factori agravanți există, neîndoielnic. Dar tot neîndoielnic este faptul că Biserica nu contenește să ne vorbească despre adevărurile credinței, care ar trebui să ne modifice relieful sufletesc. Și atunci unde apare clivajul comportamental, unde viața începe să bată credința, unde năravul ia locul virtuții iar amăgirea ține loc de realitate? Personal, cred că nici sociologii, nici teologii, nici antropologii, nici specialiștii în psihologia mul­țimilor nu pot oferi un răspuns real și complet. Putem doar presupune, ceea ce urmează să fac și eu acum...

Comunismul este cel care poate fi bănuit că a reușit să avarieze, masiv, structura sufletească a românilor. Chiar dacă nu a fost prea luat în seamă în epocă decât de nevoie, chiar dacă propaganda oficială era dublată de bancuri savuroase și miștocăreli pe la colțuri, totuși ceva a rămas în urmă lui. Au rămas amintirea și obsesia unei sărăcii lucii, a unei mizerii sociale generalizate, a umilințelor cu care am con­viețuit, a abuzului ca fapt de viață, dar a orgoliului „patriotic” că suntem mai cu moț decât toți ceilalți, că om fi fost noi ulceroși și ftizici în plan personal, însă „independenți” politic, ca națiune. Dar vai, nu mai eram o na­țiune, ci o narațiune a propagandei care voia numai stadioane pline, osanale, temenele și... realizări peste plan. Omul în sine, persoana umană - cea despre care vorbea atât de clar părintele Stăniloae, în legătură directă cu modelul Persoanei/Persoanelor cerești - nu valora nici cât o ceapă degerată. Comunismul a operat numai cu „catogorii” umane, sociale, profesionale. În comunism totul era la comun într-o devălmășie utopică girată și impusă de aparatul de partid și de stat - inclusiv biografia personală, destinul profesional, aspirațiile și bucuriile, nevoile și necazurile. Lipsa individualității ca definiție a unicității ființei umane a dus la abrutizarea raporturilor între oameni.

Revenind la căminele de bătrâni din Voluntari și la lipsa totală de empatie a celor puși să vegheze asupra bunăstării fizice și sufletești ale celor cazați acolo (stare de fapt arătată ca atare cu maximă claritate și de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei), spun că metehnele gândirii comuniste derapate, față de omul în sine aflat în suferință, și-au făcut simțită prezența. „Îngrijitorii” nu mai aveau de-a face cu persoane umane, ci cu o „categorie” detestabilă, neajutorată, capricioasă, neputincioasă, împinsă la limită de vârstă și boală. Adică ceva strict cantitativ și minimal calitativ, o „marfă” sub-mediocră, de duzină, deșeuri umane pe două picioare - și acelea slăbănogite...

Acest model de abordare este exact opusul din instituțiile de milostenie ale Bisericii Ortodoxe, acolo unde am văzut că oamenii sunt tratați ca oameni vii, purtători de demnitate, până când își dau obștescul sfârșit. De unde diferența? De la „ideologie”: crezi în valoarea utilitaristă a omului sau în valoarea lui pământească și cerească, deopotrivă? Unică, irepetabilă, de neatins nici măcar cu o floare?