Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Băieții lui Marin Preda

Băieții lui Marin Preda

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 25 Noi, 2022

Nu cu multe zile în urmă, am intrat pentru câteva minute în camera unde s-a despărțit Marin Preda de lumea aceasta. Omul Marin Preda, pentru că scriitorul continuă să trăiască. Cărțile sale sunt parcă mai vii ca oricând, iar interesul cititorilor pentru ele, ca și pentru viața marelui prozator născut în Teleorman, e viu și el. De fapt, nici omul Marin Preda n-a murit chiar de tot. I-au împrumutat o parte din suflet, amestecându-l cu sufletele lor, cei doi copii ai săi. 

Eram chiar împreună cu aceștia când am trecut pragul camerei de la Mogoșoaia în care a scris Marin Preda Cel mai iubit dintre pământeni. Doar că locul copiilor de acum 42 de ani îl luaseră doi bărbați ușor încărunțiți pe la tâmple.

Era însă și copilăria lor acolo, reprezentată de Tudor Preda, nepotul autorului Moromeților și fiul băiatului său mai mic, Alexandru. Pe celălalt băiat îl cheamă Nicolae. E o diferență de numai un an între ei. 

Fuseseră, când erau mici, de nenumărate ori în camera unde ne aflam. Nu se schimbase nimic înăuntru. Același birou. Același scaun. Același pat. Am încercat să-mi închipui, privind cu tristețe, ba chiar cu un fel de revoltă, spre patul pe care și-a găsit sfârșitul pământesc Marin Preda, la ce s-o fi gândit el în clipele acelea. Poate că la cărțile ce aveau să-i rămână nescrise. Cred însă că mai degrabă la cei doi. La băieții săi, Nicolae și Alexandru. N-am nici o îndoială că ei erau pentru el cei mai iubiți dintre pământeni.

Oare ei, cei de acum, nu de atunci, bărbații alături de care mă aflam, la ce se gândeau revăzând locul unde murise tatăl lor? N-am avut curaj să-i întreb.

L-am ascultat mai apoi pe Alexandru, evocându-și părintele la simpozionul ce-a urmat. Am ascultat cu același interes și tăcerea lui Nicolae. Îi mai întâlnisem și cu alte ocazii pe cei doi frați, cel mare tăcând, cel mic rostind cuvinte pline de miez. Am citit aceeași emoție pe chipul amândurora. Ca și pe cel al copilului de 11 ani, pe care-l văzusem mai devreme așezat la biroul pe care bunicul său scrisese, încheindu-și ultima carte, cuvintele ce nu vor muri niciodată: Dacă dragoste nu e, nimic nu e!

Citeşte mai multe despre:   Marin Preda