Sfânta Scriptură oferă o paletă largă de termeni și înțelesuri, contextualizări și perspective diverse cu privire la raportarea existențială a cuvântului „lege” la realitatea socială, religioasă,
13 Noi, 2024
Basarabia - o pagină de istorie
În acest an omagial 2021, dedicat pastorației românilor din afara României, avem prilejul de a privi cu atenție - dincolo de subiectele strict ancorate în modernitatea clipei și de granițele trasate, pe hărți, printre oameni și locuri - către existența firească a românilor stabiliți, temporar sau definitiv, în alte țări, dar rămași sub binecuvântarea conștiinței de neam și oblăduirea Bisericii strămoșești.
Trebuie să înțelegem că românii din jurul granițelor țării noastre (chiar dacă unii dintre ei nu își mai spun - sau nu li se permite să își mai spună - români) nu pot fi încadrați, stricto sensu, în categoria diasporă. Ei trăiesc pe vechi vetre românești care, din cauza vicisitudinilor istorice, au rămas în afara granițelor actuale ale României. Acesta este și cazul românilor din Basarabia.
S-a întâmplat prea des pe parcursul istoriei tumultuoase a acestui popor să depindem de schimbările decise în politica geostrategică, în alte zări. De exemplu, în 24 iunie 1812, oștile lui Napoleon Bonaparte atacau Rusia - invazie care avea să se transforme într-un fiasco, deschizând drumul spre detronarea împăratului francez și exilul din insula Elba (1814). Dacă această campanie ar fi început mai devreme, cu nu mai mult de o lună, poate altfel ar fi arătat granițele actuale ale României.
La începutul Războiului ruso-turc (1806-1812), Imperiul Rus, condus de țarul Alexandru I, a ocupat Moldova și Muntenia. Sub amenințarea iminentei intervenții a francezilor, Rusia a cerut, în schimbul eliberării gurilor Dunării, întregul teritoriu dintre Prut și Nistru. „Prin tratatul de la 28 mai 1812, turcii cedau un teritoriu căruia nu îi cunoșteau măcar limitele exacte, care nu le aparținea și care făcea parte dintr-o țară a cărei integritate teritorială se angajaseră, conform capitulațiilor încheiate, să o respecte” (Nicolae Iorga, Adevărul asupra trecutului și prezentului Basarabiei, Tipografia Ziarului „Universul”, București, 1940, p. 56). În următorii ani, românii din Basarabia au fost supuși unei ample politici de rusificare, după anexarea acestei părți a străvechii Moldove, pentru ca istoria să consemneze, abia la 27 martie 1918, unirea Basarabiei cu România.
În timpul ocupației sovietice din 1940-1941, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, din Basarabia au fost deportate aproximativ 30.000 de persoane în lagăre din zone îndepărtate și neprielnice, mai ales din Siberia. Numele multora dintre cei deportați s-au alăturat celor ale altor sute de persoane ucise, într-un Martirologiu completat cu sânge.
Deportările au avut loc cu doar 9 zile înainte de Operațiunea Barbarossa: în 22 iunie 1941, armatele Germaniei naziste și ale statelor membre ale Axei au invadat Uniunea Sovietică, ceea ce a dus inclusiv la restabilirea vremelnică a granițelor României. Eșecul invaziei a grăbit sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. În anul 1944, înaintarea oștilor sovietice a provocat retragerea trupelor române și germane, alături de autoritățile civile și religioase din Basarabia. Milioane de români au rămas, deși la ei acasă, dincolo de granițele propriei țări.
După proclamarea independenței față de fosta Uniune Sovietică (1991), românii dintre Prut și Nistru au putut reveni măcar sub jurisdicția canonică a Bisericii Ortodoxe Române, ca urmare a reactivării Mitropoliei Basarabiei, decisă de Sfântul Sinod (conform actului sinodal nr. 8090/1992). Iar urmarea va fi consemnată în alte manuale de istorie, din alte vremuri, cine știe cât de îndepărtate...
.jpg)
