„Betleemul a deschis Edenul“

Naşterea Domnului sau Crăciunul, considerat cel mai mare praznic împărătesc după Învierea Domnului, este cea dintâi sărbătoare cu dată fixă în ordinea cronologică a evenimentelor din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos. Această sărbătoare împărătească, deşi nu îşi are originea în mentalitatea creştină primară, moştenită probabil de la lumea antică care punea accentul pe ziua morţii şi a învierii divinităţilor adorate, şi nu pe ziua naşterii lor, îşi va găsi foarte de timpuriu un loc important în viaţa cultică a Bisericii primare. Vechimea ei poate fi urmărită retrospectiv în documente, până către sfârşitul sec. al III-lea, când după o tradiţie consemnată de istoricul bizantin Nichifor Calist (sec. al XVI-lea), în timpul prigoanei lui Diocleţian († 311) şi Maximian († 310), 20.000 de mucenici (pomeniţi de Sinaxarul din 28 decembrie) au fost arşi într-o biserică din Nicomidia, în care se adunaseră să prăznuiască Naşterea Domnului, pe la anul 302.

Vechimea sărbătorii Naşterii Domnului este legată în primul rând de data la care aceasta a fost sărbătorită; de exemplu, în Apus, Naşterea Domnului se prăznuia la 25 decembrie încă din secolul al III-lea, deoarece, potrivit unei vechi tradiţii, Mântuitorul S-ar fi născut la această dată, menţionată în contextul în care se face referire la recensământul lui Cezar August († 14 d. Hr.), amintit şi de Sfântul Evanghelist Luca (Luca, 2, 1).

Cele mai importante documente în care se menţionează atât originea praznicului Naşterii Domnului, cât şi data sărbătoririi lui rămân totuşi Omiliile Părinţilor de limbă greacă şi latină ai sec. al IV-lea. Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), într-o Omilie la Naşterea Domnului din 25 decembrie 386, afirmă că după o veche tradiţie, la Roma, încă de la început, Naşterea Domnului a fost sărbătorită la 25 decembrie. Fericitul Ieronim († 420), într-o Cuvântare la 25 decembrie, îşi exprimă convingerea că în această zi S-a născut Mântuitorul Iisus Hristos, deoarece aceasta reprezintă o tradiţie veche şi universală. Cel care vorbeşte pentru întâia oară de consensul unanim al Bisericii de a fixa Naşterea Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie, adică la 25 decembrie, este Fericitul Augustin († 430). Sfântul Grigorie Teologul († 390) avea să rostească la 25 decembrie 379 (an în care este chemat la Constantinopol de către ortodocşi spre a întări Ortodoxia) celebra Cuvântare care va servi ca izvor de inspiraţie Sfântului Cosma de Maiuma († 781), alcătuitorul Canonului Naşterii Domnului („Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!...“).

În secolul al V-lea se generaliza serbarea Naşterii Domnului la 25 decembrie

Originea şi vechimea praznicului Naşterii Domnului este legată şi de faptul că la început cele două mari sărbători (Naşterea Domnului şi Botezul) se serbau împreună (este vorba de aşa-numita Sărbătoare a Arătării Domnului). Liturgiştii afirmă că în Răsărit, până prin a doua jumătate a sec. al IV-lea, Naşterea Domnului se prăznuia în aceiaşi zi cu Botezul Domnului, la 6 ianuarie, doarece potrivit tradiţiei, Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeaşi zi în care S-a născut, lucru pe care îl întrevede şi Evanghelia de la Luca (Luca 3, 23). Este foarte probabil ca praznicul Naşterii Domnului să se fi sărbătorit atât în Orient, cât şi în Occident la aceiaşi dată, numai că în Orient 6 ianuarie era data fixată potrivit calculelor vechiului calendar egiptean, pe când Apusul, în special Roma, a recalculat-o şi a fixat-o la data în care pică solstiţiul de iarnă, adică 25 decembrie.

În Orient, anul 375 este anul în care, în Antiohia, se sărbătoreşte pentru prima dată Naşterea Domnului la 25 decembrie, separat de praznicul Botezului Domnului. La 25 decembrie 379, în Constantinopol, Sfântul Grigorie Teologul rostea celebra Cuvântare la Naşterea Domnului. Constituţiile Apostolice (un tratat liturgic datat în sec. al IV-lea) aminteşte între sărbătorile Bisericii primare şi Naşterea Domnului, pe care o recomandă a se prăznui la 25 decembrie; iar în cartea a VIII-a precizează că praznicul Naşterii Domnului este o sărbătoare separată de cea a Botezului. Alexandria acceptă ziua de 25 decembrie ca dată a sărbătoririi Naşterii Domnului abia la jumătatea sec. al V-lea. La scurt timp după aceasta o va accepta şi Biserica Ierusalimului. Singura care mai sărbătoreşte şi astăzi Naşterea Domnului şi Botezul împreună, la 6 ianuarie, este Biserica Armeană.

Icosul (imn bisericesc) de la 25 decembrie, atribuit Sfântului Roman Melodul († după 556), reprezintă geniul imnografic bizantin care lămureşte adâncul de taină şi de teologie pe care îl ascunde imnografia, reuşind să cuprindă într-un singur tablou cele mai importante evenimente din viaţa Mântuitorului (Naşterea, Botezul şi Patima), prin intermediul unui laitmotiv - „apa“ (apa Botezului, respectiv puţul nesăpat şi puţul sfărâmat): „Betleemul a deschis Edenul; veniţi să vedem... Acolo s-a arătat rădăcina cea neudată, odrăslind iertare; acolo s-a aflat puţ nesăpat din care David mai înainte a dorit să bea; acolo Fecioara născând Pruncul a potolit îndată setea lui Adam şi a lui David...“; „Două lucruri şi rele a făcut fiul meu cel întâi-născut Israel: pe Mine, Izvorul apei vieţii, M-a părăsit şi şi-a săpat luişi puţ sfărâmat...“ (prima stihiră de la Laudele din Vinerea cea Mare).