Binele făcut altfel

Adâncirea în deșert înseamnă pentru Părinții deșertului asumarea propriei vulnerabilități. Fragilitatea uma­nă devine mult mai ușor de sesizat în fața frigului nopții, în zilele toride și uscate, în fața foamei și a fricii. Nu e vorba doar despre frica ce se naște din confruntarea cu sinele și cufundarea în propriile tenebre, dar și despre frica de întâlnirea cu răul pe care oamenii îl pot provoca. Singuri în deșert, monahii erau adesea victime ale raidurilor barbare și ale expedițiilor tâlhărești. Povestirile de acest fel sunt recurente. Iată ce se spune despre avva Teodor de la Ferme: „Odată, au venit peste el trei hoți. Doi îl țineau și al treilea îi căra avutul. După ce i-au luat cărțile au vrut să-i ia și haina de călugărie, dar el le-a zis: «Haina lăsați-o!». Hoții nu au vrut. Atunci smucindu-și mâinile, i-a trântit la pământ pe cei doi care-l țineau. Hoții s-au speriat. Bătrânul le zice: «Nu vă temeți! Împărțiți lucrurile în patru părți, luați trei și lăsați una». Hoții au făcut întocmai, el primind, ca parte a lui, haina cu care mergea la biserică.”

Întâmplările de acest fel au foarte adesea ceva eroic în ele. În cazul nostru, avva Teodor de la Ferme este nu doar vulnerabil în fața celor care îl jefuiau. Este un om care se controlează, care își ține în frâu mânia, nevoia de apărare, instinctul de conservare și spaima în fața străinilor. Se abține de la orice ripostă. Avva Teodor este ospitalier până la capăt cu străinii care îl necinstesc și vor să îl lipsească de avutul lui, și așa foarte puțin. Istorisirea din Pateric amintește doar de cele câteva cărți pe care le avea și de haina de călugărie, care era cea cu care mergea și la biserică. Bătrânul ajunsese la Ferme după ce comunitatea de la Sketis a fost distrusă de barbari. Nu era prima dată, așadar, când se afla față în față cu răufăcătorii. Avva renunță la cărți cu destulă ușurință. De altfel, prima apoftegmă din cele care îi sunt dedicate ni-l arată în fața unei dileme: oare este mai bine să păstreze cărțile pentru folosul lui și al fraților din comunitate sau să le vândă și să dea banii săracilor? Avva Macarie, cel care trebuia să dezlege frământarea fratelui, nu i-a cerut să facă milostenie, dar i-a spus că neagoniseala este mai bună decât toate. Avva Teodor a ales atunci să renunțe la cărți.
După o vreme, când pustnicul este atacat de hoți, alege să pună din nou în aplicare cuvântul avvei Macarie. Poate chiar a privit jaful ca pe o proniatoare aducere aminte a cuvântului primit de­spre neagonisire. Întâmplarea relatată pe scurt și fără un context prea amplu mai spune ceva. Ne arată că sărăcia, chiar născută din dărnicie, are o limită: decen­ța. În cazul bătrânului, decența înseamnă o haină potrivită cu care să meargă la biserică, în comunitatea monahală din care făcea parte. Decența în spațiul public, decența în fața lui Dumnezeu este importantă chiar în ochii unuia care nu se lasă în voia formelor și pentru care aparențele nu contau.
Pentru că avva Teodor putea să se apere de tâlhari, dar nu o face, el transformă jaful în prilejul de a face o faptă bună; dăruiește tainic, în smerenie. Judecata ultimă este a lui Dumnezeu, care până la sfârșit lasă împreună să crească grâul și neghina.