Biserica de la Războieni, cinstitoare a jertfei și lăcaș al neuitării îndurerate

De la Hanul Ancuței, un drum se deșiră ca dintr-o poveste, una din acelea magic rostite în locul de popas de la răspântia de șleahuri de odinioară, suit în legendă de pana măiastră a Sadoveanului. Întinsă, sau cu arcuiri când domoale, când învârtejite, încălecând dealuri și colnice ce îmbie cu farmecul lor dulce, trecând prin pâlcuri de pădure ori ieșind la lumina macaturilor așternute pe câmpurile roditoare, calea duce spre Piatra Neamț, așezarea din potirul munților, ivită majestuos la capătul șoselei de pe o culme mai semeață. În depărtări parcă se zăresc contraforturile calcaroase ale Ceahlăului. Străbătând acest pitoresc traseu subcarpatic, îți atrage luarea-aminte un toponimic, parcă scoborât dintr-o istorie din cele depănate în sadovenianul Han al Ancuței.

Nu e o poveste cu final fericit, ci una tânguitoare, amintind cu lăcrimarea logosului de o cumplită bătălie cu un sfârșit tragic pentru oamenii pământului, apărători, în frunte cu domnul lor, Ștefan cel Mare, ai ocinii strămoșești. Așeza­rea are nume parcă urzit din această însângerată pagină de istorie, Războieni. Era în anul 1476, la puțin timp de la istorica biruință a Voievodului contra turcilor de la Podul Înalt, din 1475. Padișahul, Mehmet al II-lea, Cuceritorul, voia să răzbune umilința pricinuită de moldoveni cu un an înainte. A strâns floarea faimoasei sale oștiri, cu vestiții ieniceri, și a pornit el însuși în frunte, să-l pedepsească pe nesupusul ghiaur. În primăvara anului 1476, hoarda tătară din Crâm năvălise, la cererea sultanului, peste Moldova cu 15.000 de călăreți dornici să treacă totul prin foc și sabie, lăsând în urma lor jale și prăpăd. Ștefan a trimis o parte din Oastea cea Mare, a răzeșilor, și i-a alungat pe nogai. Dar Mehmet înainta spre Moldova cu oastea lui de peste 100.000 de luptători. Domnul, după ce hărțuise infanteria ușoară a otomanilor, provocându-i mari pierderi, alesese, ca teatru al înfruntării, o poiană de pe valea Pârâului Alb. Aici s-a dat bătălia din ziua de 26 iulie 1476. Moldovenii fortificaseră incinta cu bușteni și trăgeau nădejde să-i poată prinde pe turci la strâmtoare, spre a-i nimici. Au căzut în luptele acelui an 30.000 din oștenii lui Mehmet, dar puhoiul ismailitean a copleșit mica armie moldoveană, pe cei 15.000 de oșteni, cei mai mulți din Oastea Mică, cea a boierilor.

Cum spune cronicarul Grigore Ureche, câmpul de luptă s-a acoperit de trupurile oștirii ștefaniene: „... ai noștri au pierit, încât s-a înălbit poiana de trupurile lor... Și mulți din boierii cei mari au picat, și vitejii cei buni au pierit și fu jale mare în toată țara”. Ștefan a reușit să se retragă cu o parte din oaste, lăsând însă mare tribut de sânge, ce înroșit-a Pârâul Alb. Moldovenii, căzuți prizonieri, au fost măcelăriți de turci. Sultanul a încercat să cucerească, fără succes, cetățile statului moldovenesc și, epuizat, a părăsit Moldova.

Biruințele lui Ștefan, ce-au urmat acelei veritabile hecatombe, n-au putut stinge durerea ce i se cuibărise în suflet. La 20 de ani, în 1496, Domnul și-a găsit alinare, ridicând în acel loc un sanctuar al memoriei, o biserică. A zidit-o peste osuarul vitejilor săi, morți pentru a apăra glia. Săpăturile arheologice din anii 1973-1975, când s-a restaurat și s-a redat Bisericii chipul originar, afectat de nefericitele modificări din secolul al XIX-lea, confirmă această realitate. Au fost identificate osemintele ce fuseseră rânduite într-un perimetru de 10 metri lungime, 3,5 lățime și 30 de centimetri grosime, ce fuseseră strânse într-un „mănunchi sfânt”. Craniile, urmare a deca­pitării prizonierilor, se presupune că se găsesc sub masa Altarului. Construcția, potrivit istoricului Constantin Turcu, a început chiar în ziua de 26 iulie. S-a alcătuit ca un imens bloc de piatră, o stâncă uriașă, modelată iscusit spre a fi chivot sublim, cinstind întru vecie curajul și puterea de sacrificiu. E un loc al aducerii aminte, unde trebuie să răsune mereu „cântecul amintirii”. Glăsuiește astfel pisania săpată în piatră, pe zidul de miazăzi, în dreapta ușii de intrare cu eleganta ei tăietură gotică. Se spune că e cea mai mare pisanie din toate bisericile noastre. E dăltuită de meșterii pietrari care au cioplit acest monument unic al durerii neuitătoare. Este măr­turisitoare, palimpsest al simță­mintelor voievodale, gândită cu mintea și înmiresmată cu sufletul domnesc cel pâclișit. „În zilele Binecredinciosului și de Hristos iubitorului Domn, Io, Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, în anul 6985 (1476), iar al Domniei sale anul 20 curgător, s-a ridicat puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu toate forțele sale răsăritene, și încă și Basarab Voievod, poreclit Laiotă, a venit cu el, cu toată țara basarabească. Și au venit să prade și să ia Țara Moldovei. Și au ajuns până aici, la locul numit Pârâul Alb.

Și noi, Ștefan Voievod, cu fiul nostru Alexandru, am ieșit înaintea lor aici și am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26. Și cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânți creștinii de către păgâni.

Și au căzut acolo mulțime mare de ostași ai Moldovei. Atunci și tăta­rii au lovit Moldova de ceea parte.

De aceea a binevoit Io, Ștefan Voievod, cu buna sa voință, a zidi această biserică în numele arhistrategului Mihail, întru rugă sieși, și Doamnei sale Maria, și fiilor Alexandru și Bogdan și pentru amintirea și întru pomenirea tuturor dreptcredincio­și­lor creștini care s-au prăpădit aici. În anul 7004 (1496), iar anul Domniei sale anul 40 curgător, în luna noiembrie 8.”

Așadar, Ștefan Voievod a înălțat în acest loc al istoriei un lăcaș de pomenire, menit să săvârșească acest act sacerdotal atâta vreme cât va exista pe pământ seminția care a dat asemenea jertfitori. Martiri ai neamului. Unde altundeva e loc mai potrivit de amintire cinstitoare decât în biserică! De veacuri, biserica aceasta, de o măreție aparte, plinește misiunea întru care a fost zidită. În veacul al XVIII-lea, instituția Bisericii, păzitoare și grijitoare a bazilicii-mausoleu, a avut fericita idee de a ctitori aici chinovie, cea care toarce neîncetat firul rugăciunii și pomenirii. Fost-a întâi, din 1730, mănăstire de călugări. La 1803, la inițiativa Mitropolitului Veniamin Costachi, a devenit sihăstrie de maici. Una din vrednicele starețe a fost Suzana Ștefănescu, sora Episcopului de Roman, Melchisedec Ștefănescu, autor în 1882 al unui istoric al mănăstirii, în cuprinsul căruia a realizat o primă și originală deslușire a tâlcului scrierii în piatră, traducând-o din slavonă în română. În vremea păstoririi de bun renume a acesteia (1906-1925), obștea avea 50 de viețuitoare. Casele maicilor se rânduiau-colan în jurul bisericii, aidoma celor la Pasărea, în Valahia. Ora et labora structura existența diurnă a călugărițelor și duhovnicilor. Stăteau de strajă la căpătâiul bravilor oșteni din alte vremuri. O făceau cu smerenie și în duhul cel bătrân al legăturii nerupte vreodată cu înaintașii ziditori.

Dar peste Valea Albă avea să se abată o altă năpastă, cea a ciumei roșii, care a alungat monahiile din vatra lor în 1959. Patru din măicuțe, deposedate de rasa cea distinctivă a cinului, au rămas pe mai departe de veghe, ținând cu mult curaj aprinsă candela. Iar din 1990, prin demersul Mitropolitului Daniel, s-a auzit iar toaca mănăstirească la chindie, zburând cu sunetele ei deasupra bisericii ce reazemă cerul. A poposit aici, reînnodând firul vieții monahale, un grup de maici și surori de la Văratec și Agapia, cărora li s-au alăturat cele patru monahii rămase locului, ce-și găsiseră locul firesc în reîntemeiata obște monahală. Maica Glicheria Mănăstireanu, econoama cea pricepută de decenii a Văra­tecului, a fost în primii ani, 1990-1994, stareță, și a reclădit pe temelii solide mănăstirea. Au dus mai departe strădaniile ei Olimpiada Neagu (1994-1998) și din 1998 Acachia Căuș, care are sub ascultare 26 de monahii. Se nevoiesc să dea cuvenitul rost acestui sanctuar al memoriei.

S-ar impune însă un efort național spre a conferi mănăstirii strălucire ca de lavră, meritată de un asemenea topos simbol al apărării cu prețul vieții a moșiei părin­tești. Mănăstirea se cere a fi acel loc sacru spre care să se îndrepte câți mai mulți români nu doar spre a vărsa o lacrimă, ci ca să se adape la izvorul dragostei de neam și de pământ zămislitor, stropit cu sângele unor eroi neștiuți, care și-au câștigat eternitatea prin faptele lor supreme.