Biserica - samarineanul milostiv al lumii

Biserica, icoană providenţială a Împărăţiei, existând în lume şi pentru lume, funcţionează - după opinia teologului Jean Jacques von Allmen - asemenea muşchiului cardiac, prin mişcări de contracţie şi dilatare, de sistolă şi diastolă. Actului de contracţie îi urmează cel de expansiune, iar metafora pliată pe realitatea eclesială trimite la ritmul euharistic al adunării şi dispersării comunităţii. Împrospătaţi în viul Bisericii, creştinii îşi asumă aventura transformării lumii în potir euharistic, irigând îndumnezeitor lumea.

Există o tensiune între Biserică şi păcatul ce a eşuat lumea, între ritmul eclesial şi cel mundan, dar distincţia sau dualismul sacru - profan (Mircea Eliade), pentru conştiinţa creştină, este "de natură etică, şi nu ontologică" (Paul Evdokimov). Biserica respiră veşnicia Împărăţiei, lumea postedenică se mişcă neesenţial prin pecetea păcatului, de aici rezultând şi conflictul existenţial ce le opune, poziţii vizibile şi în debutul anului bisericesc. Biserica nu neagă lumea, nu rămâne abulică şi afazică în raport cu aceasta, ci o asumă, o implică în destinul ei transfigurator, o dospeşte pentru veşnicie, îi răspunde farmaceutic la maladii şi are în sine resursele depăşirii crizelor ei.

Inaugurat în prima zi din septembrie după raţiuni teologice bine întemeiate, incipitul anului bisericesc propune întotdeauna categoriile noului, ale speranţei, ale unui debut optimist, regenerator şi resursant, "din începuturi în începuturi spre noi începuturi". Timpul lumii, cel profan, anunţă în schimb, prin sentimentul de toamnă, târziul, ruina, singurătatea, alunecarea, melancolia, moartea. Biserica funcţionează după o logică opusă logicii ce domină lumea. Când logica lumii vesteşte uzura, Biserica proclamă noul şi viaţa. Timpul Bisericii curge ca timp al prezenţei intense, ca timp parusiac, timp al Învierii şi al vieţii, unde evenimentele nu dispar, ci rămân înscrise în memoria lui Dumnezeu ca sărbători. Timpul liturgic pulsează prin sinaxare, se umple consistent cu Ceasurile Ceaslovului, vibrează în Vecernii şi Utrenii şi se deschide veşniciei în Sfânta Liturghie. Pentru că lumea nu gravitează în jurul "Soarelui dreptăţii", timpul ei va fi unul afectat, perisabil şi gestant întru moarte: "Pendula bate, insensibilă, cu o monotonie respingătoare" (F.M. Dostoievski).

Diagnosticat cu simptomele rutinei, uzurei şi ruinei, timpul lumii este somat la convertirea lui în timp pozitiv, în timp răscumpărat, deschis Împărăţiei, Biserica este samarineanul milostiv al lumii; constată rănile ei şi cu o "inimă iubitoare care se aprinde pentru întreaga creaţie" (Sf. Isaac Sirul) îi pansează suferinţele. Lumea nu este "o realitate orfană" (Olivier Clement), ci plăsmuită "bună foarte" de Creator, divorţată ulterior de iubirea dumnezeiască, ea este chemată prin Biserică să redevină "operă a Învierii" (Nicolae Fedorov). Epifania anticipată a Împărăţiei este cheia înţelegerii corecte a raportului Biserică - lume şi rezolvarea tensiunilor: "În primul rând se revelează Biserica în calitate de taină în această lume. Fiind în această lume (in statu vie), trăieşte prin experimentarea lumii ce va să vină, căreia îi aparţine deja şi în care se simte acasă (in statu patriae)" (Alexander Schmemann). Veşnicia Împărăţiei îmbrăţişează timpul lumii fără a-l anula, îi smulge gena negaţiei şi-l umple de valoare.

Acest adevăr al timpului restaurat valoric îl afirmă Biserica prin doxologierea Naşterii Maicii Domnului ca primă sărbătoare a noului an bisericesc: acolo unde "petele şi sbârciturile" timpului au rânit firea (nerodirea biologică a Anei), iubirea lui Dumnezeu vindecă, "căci unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii" (Canonul Sf. Andrei Criteanul), dând lumii pe Maica Vieţii.