Blândețea biruiește uitarea: o lecție din cuvintele Apostolului neamurilor

Curând se vor împlini 35 de ani de la primele cursuri de Studiul Noului Testament pe care le-am audiat la Institutul Teologic de Grad Universitar din București.

Vremurile de atunci nu necesită o descriere în prea multe cuvinte. Era o perioadă grea pentru slujitorii și credincioșii Bisericii, precum și pentru învățământul teologic.

Institutul Teologic bucureștean a devenit peste ani Facultatea de Teologie Ortodoxă și a primit numele Patriarhului Justinian, cel mult osârduitor și lucrător pentru binele Bisericii, aflată într-o tensiune tot mai vizibilă cu regimul comunist.

Unul dintre profesori ne spusese la curs, fără să înțelegem deplin mesajul și fermitatea tonului, că era foarte greu să scrii, să lucrezi, să creezi cu frigiderul gol... Într-adevăr, situația generală era dramatică.

Primele cursuri susținute de părintele Constantin Cornițescu rămân de neuitat. Absolvenții de seminar erau deja familiarizați cu subiectele predate, dar maniera în care erau prezentate și, în special, profunzimea cuvintelor și ideilor expuse erau la un nivel diferit față de ceea ce întâlnisem până atunci. Nu erau prezenți în sala de curs prea mulți studenți, așa cum nu toți erau la fel de interesați. Părintele Constantin Cornițescu se prezenta întotdeauna într-o ținută impecabilă. Era de o eleganță desăvârșită, ca și cum ar fi scos pentru prima dată din garderobă reverenda și cămășile albe, vădind respectul pe care un profesor adevărat îl datorează catedrei și ucenicilor săi, ca un posibil model pe care l-ar putea oferi acestora într-o zi.

În acea perioadă, când publicațiile erau rare și materialele necesare greu de obținut, părintele Constantin Cornițescu, titular al catedrei de mai bine de un deceniu, a sintetizat, într-o manieră distinsă, discursul de prezentare a cursurilor biblice de Noul Testament.

Vorbea cu multă claritate, deși vocea era oarecum stinsă, iar frumusețea cuvintelor sale, mai ales a celor pe care reușeam să le notăm, ne impresiona profund. Nu era deranjat dacă cineva se mișca prin clasă sau dacă întârzia. Nu avea exprimări nepotrivite, nici cuvinte dure, deși acum, după 35 de ani, consider că uneori ar fi fost necesar.

Din toate întâlnirile acelei perioade, mi-l amintesc ca un magistru blând, atent, plin de respect, care nu ridica niciodată tonul, deși poate că uneori s-ar fi cuvenit. Profunzimea cunoașterii sale în cuvintele Evangheliilor și scrierilor Sfântului Apostol Pavel sau ale celorlalți autori inspirați ai canonului Noului Testament era remarcabilă.

Nu pot uita examinările pe care le oferea, ca un dar, studenților. Dacă alți profesori - spun cu regret acest lucru - încercau să-ți arate cât de puțin știi, părintele Constantin Cornițescu se bucura și de câteva cuvinte pe care un student le spunea la examinare.

Îngăduitor, atent, răbdător, aștepta cu bucurie și într-o astfel de stare primea răspunsurile elevate sau mai simple ale învățăceilor. Sunt profund îndatorat să-i mulțumesc, în primul rând, pentru exemplul oferit, pentru atitudinea irenică a unui profesor savant care știa limba elină la măsura înaltă a celor de demult, care nu a avut gânduri potrivnice față de propriii ucenici.

Au fost examinări la unele discipline când profesorii erau total nemulțumiți, iar studenții puteau pierde examenul întrucât nu reușeau să trateze cerințele sau nu aveau timpul necesar pentru a dezvolta toate subiectele cerute.

La polul opus, părintele Constantin Cornițescu își exprima întotdeauna atitudinea îngăduitoare, desprinsă din paginile Sfintei Scripturi, pe care a iubit-o și pe care, cel puțin în perioada la care facem referire, a dăruit-o cu generozitate tinerilor iubitori de teologie.

Fără îndoială, în viața fiecăruia dintre noi există aspecte care necesită reflecție și corectare. Nu putem pretinde că toți profesorii care au predat vreodată într-o școală de teologie, indiferent de locul în care aceasta a funcționat, au fost perfecți întru totul. Totuși, trebuie să recunosc că bunătatea inimii și atitudinea părintelui Constantin Cornițescu erau cu adevărat remarcabile și rar întâlnite. Deși poate nu întrunea toate calitățile ideale, umanitatea și devotamentul său față de studenți îl făceau să iasă în evidență într-un mod unic, lăsând o amprentă de neșters asupra celor care au avut privilegiul de a-l cunoaște. Aceste trăsături, manifestate constant în relațiile cu studenții, sunt un testament al valorii sale ca pedagog și ca om, și reprezintă un exemplu demn de urmat pentru orice educator.

Aveam, la aceeași disciplină, un asistent preocupat, atent la desfășurarea seminariilor, Constantin Coman.

Intervenea adeseori cu informații inedite, cu felurite îndemnuri și idei nuanțate, dar, dincolo de aprecierile cuvenite față de asistentul lui din acea perioadă, nu pot uita creștineasca bună­voință, atitudinea delicată și înțelegerea mai mult decât obișnuită a părintelui Constantin Cornițescu din perioada grea a regimului comunist și a frământărilor care au urmat imediat după decembrie 1989.

Când profesorii Facultății de Teologie au fost categorisiți și judecați, în ianuarie 1990, de stu­denți, unii dintre ei învrăjbiți și grabnici spre mâ­nie, nu s-au expus defecte mari părintelui Constantin Cornițescu. Altora li s-au reproșat anumite carențe și chiar li s-a cerut să părăsească instituția.

După ce drumurile mele au dus către Moldova, l-am revăzut de câteva ori. Era de o gingășie și atenție rar întâlnite. Aproape că era de neînțeles cum un astfel de dascăl savant - cunoscător al limbii grecești, traducător și îndrumător al multor studenți la terminarea studiilor de licență și doctorat - se poate smeri într-o asemenea manieră.

Erau acestea roade ale lucrării Duhului Sfânt, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „M-am ostenit mai mult decât toți. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este cu mine” (1 Corinteni 15, 10).

După trecerea anilor, m-am bucurat să întâlnesc cuvintele marilor Părinți ai Bisericii, cum a fost Sfântul Ioan Gură de Aur sau Macarie Egipteanul, în traducerea cucerniciei sale. O parte dintre lucrări au apărut înainte de 1989 în cunoscuta colecție „Părinți și Scriitori Bisericești”, altele după 1990.

Frumusețea cuvintelor avea să o înțeleagă mai deplin după studiile de la Atena, deoarece chiar și pentru un cunoscător este mare lucru să aleagă cuvintele potrivite când realizează o traducere ori alcătuiește o omilie, un referat, un discurs oficial sau chiar un curs pentru studenți.

Ajungând după mulți ani la Atena, am fost întrebat de mireni sau de slujitori ai Bisericii Greciei despre părintele Constantin Cornițescu. Întrebările erau însoțite de zâmbete și frumoase rememorări, deși trecuseră 20 de ani de când părintele profesor se întorsese în România.

Păstrăm cu recunoștință în memoria și rugăciunile noastre sacrificiul, dragostea, personalitatea și atenția profesorilor care ne-au ghidat, fie că au predat Noul Testament, Patrologie, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Istoria bisericească universală, Dogmatică, Pastorală, Omiletică sau Liturgică. Toate aceste discipline, predate cu o valoare pedagogică deosebită, ne-au format și ne-au îmbogățit pe drumul nostru spiritual și academic.

Am nutrit mereu dorința de a-i reîntâlni pe acești profesori, la fel cum mă bucur de fiecare ocazie în care întâlnesc pe cei care, în acele vremuri în care aveam nevoie de un cuvânt bun, de un exemplu viu și de dorința sinceră de dialog, au pus suflet în tot ceea ce făceau. Acești oameni au fost pentru noi un sol fertil în care a putut crește și înflori nu doar cunoașterea, ci și spiritualitatea, evitând astfel să devenim un teren arid, incapabil să dea naștere chiar și celui mai firav fir de iarbă.

Această mărturisire, scrisă în grabă, se dorește a fi un omagiu adus părintelui profesor Constantin Cornițescu, din inima întinsei Mări Mediterane, care i-a permis odinioară Sfântului Apostol Pavel să călătorească pentru a propovădui Evanghelia. La vremea consemnării acestor slove mă aflam în insula Cipru, un loc cu o istorie bogată și cu slove pe care părintele profesor le-a prețuit cu profundă iubire.

Nădăjduiesc că sufletul neuitatului îndrumător în cunoașterea cuvintelor nou-testamentare va găsi răspuns bun, nu doar pentru faptele sale, care, ca ale oricărui muritor, au putut fi uneori nedepline, ci mai ales pentru bunătatea inimii sale și atenția deosebită pe care puțini magiștri au arătat-o studenților teologi. Această bunătate și grijă pentru formarea noastră spirituală sunt calități rare, care l-au distins și l-au făcut de neuitat în inimile celor pe care i-a ghidat, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Amintește-le acestea şi îndeamnă stăruitor înaintea lui Dumnezeu să nu se certe pe cuvinte, ceea ce la nimic nu folosește, decât la pierzarea ascultătorilor” (II Timotei 2, 14).