Blestemul pământului, binecuvântarea iubirii

Între elementele semnalate la manualele de religie de un oarecare ONG, ca fiind dovezi ale intoleranţei sau inadecvării la realităţile contemporane, se află şi unele care vizează învăţături de credinţă bimilenare ale Bisericii. Un astfel de exemplu este lecţia din care elevii află că păcatele şi răutăţile oamenilor se constituie în cauze ale unor nenorociri, precum seceta sau inundaţiile. Pentru un adept al unui umanism fără Dumnezeu, astfel de situaţii au doar cauze naturale, omul fiind, eventual, vinovat doar pentru o atitudine iresponsabilă faţă de mediul înconjurător. Însă chiar mutând discuţia pe teritoriul ştiinţei, şi un ateist poate constata că există o influenţă de netăgăduit a omului asupra materiei. Experimentele făcute, bunăoară, asupra apei de cercetători japonezi au reliefat un fapt uimitor: în funcţie de gândurile sau de cuvintele rostite în preajma ei, apa cristalizează diferit. Astfel, dacă avem o gândire sau un discurs pozitiv, cu elemente de apreciere şi iubire sau cu rugăciune, apa va cristaliza în forme armonioase. Dacă, dimpotrivă, ne vom răsti în preajma apei sau vom avea mesaje negative, de ură, cristalizarea apei se va face în forme dizarmonioase. Şi alte cercetări ştiinţifice vin să confirme, din ce în ce mai ferm, faptul că starea noastră spirituală influenţează materia din jur (inclusiv trupul nostru). Aşa se face că ne confruntăm fie cu boli trupeşti ce au cauze spirituale, fie cu adevărate cataclisme naturale, toate generate de păcatul şi răutatea care sălăşluiesc în noi.

Din punct de vedere teologic, astfel de situaţii sunt explicate pornind de la cartea Facerii. Adam şi Eva au fost alungaţi din Rai într-o lume care nu s-a mai supus omului, precum o făcea înainte de ruperea acestuia de Dumnezeu. Omul îşi câştigă acum pâinea cu sudoarea frunţii, iar animalele, cu excepţia celor numite domestice, îl atacă adesea (precum a făcut, de curând, acel urs din Dâmboviţa). Iar pe măsură ce omul devine, prin păcat, rob al celor materiale, lumea din jurul său se răzvrăteşte şi se întoarce şi mai mult împotriva sa. Dumnezeu le-a creat pe toate "bune foarte", asta însemnând şi că omul, prin comuniunea cu Creatorul său, are menirea de a fi împărat, de a fi cunună a creaţiei. Atunci când se îndepărtează de Cel ce este "făcătorul cerului şi al pământului", nici creaţia nu-l mai ascultă pe om. Şi cu cât omul se face pe sine mai dependent de creaţia din jurul său şi trăieşte la nivelul biologicului, cu atât materia se revoltă şi este mai greu de supus, pentru că nu este înscris în ea faptul de a stăpâni, ci acela de a fi stăpânită. În felul acesta, putem vorbi de un "blestem" al pământului, al acestui "pământ" către care omul se îndreaptă ca fiind singura realitate, în care îşi pune toată nădejdea. Trăind în binecuvântarea lui Dumnezeu însă, omul poate, cu adevărat, să sfinţească locul, poate chiar şi să redevină stăpân peste cele mai fioroase animale sălbatice (literatura aghiografică abundă de astfel de exemple).

Aceasta este una dintre lecţiile pe care le primeşte copilul la ora de religie, prin care i se cultivă ideea că omul este chemat la cea mai înaltă demnitate, aceea de a stăpâni, prin iubire, cu puterea lui Dumnezeu, asupra întregii creaţii. E o lecţie pe care încă o învăţăm şi noi, cei care am depăşit deja toate etapele de şcolarizare. Că unii vor cu tot dinadinsul să tragă chiulul de la această lecţie, e un drept al lor. Dreptul de a rămâne corigent la examenul de conştiinţă.