Bogăţia, între dar şi jertfă

Deşi animă visele multora dintre noi, cu greu am putea-o cuprinde într-o simplă definiţie. Unii o văd ca belşug de bunuri, alţii ca influenţă sau putere, iar alţii o înţeleg din perspectiva statutului pe care îl conferă. Pentru fiecare din aceste categorii, ea poartă acelaşi nume: bogăţia.

Dificultatea de a defini bogăţia este probabil la fel de veche ca şi încercarea de a lămuri semnificaţia sărăciei. Indiferent dacă ne raportăm la ceva ce avem din belşug sau la ceva ce ne lipseşte, percepţia privind posesia stă aproape întotdeauna sub semnul subiectivităţii şi al inconsistenţei.

Din perspectivă economică, dilemele privind sensul bogăţiei pot fi rezolvate sumar şi sec printr-o serie de formule matematice. Raportând produsul intern brut la numărul de locuitori se poate afla valoarea medie a veniturilor cetăţenilor unei ţări. Iar corelând aceste cifre cu valoarea medie a costurilor cotidiene, se pot obţine indicii suplimentare cu privire la nivelul bunăstării. Numai că astfel de estimări sunt vagi şi de cele mai multe ori rămân simple frânturi de statistică, departe de percepţia concretă a oamenilor privind bunurile pe care le deţin.

Pentru creştini, bogăţia înseamnă mult mai mult decât simpla acumulare de capital. Nimeni nu este sărac doar prin aceea că deţine puţini bani, la fel cum mulţimea acestora nu este singurul criteriu după care se măsoară bogăţia. Cu alte cuvinte, sensul bogăţiei este dat nu de valoarea intrinsecă a bunurilor posedate, ci de felul în care omul se raportează la ceea de deţine. Din acest punct de vedere, există mai multe paradigme de raportare a omului la bogăţie.

Într-o primă ipostază, avuţia apare drept consecinţă a unei vieţi orientate după voia lui Dumnezeu, astfel fiind percepută ca binecuvântare şi dar divin. A munci, a căuta prin mijloace oneste binele propriu şi al celorlalţi sunt nu doar comportamente legitime, ci chiar atitudini recomandate de etica creştină, derivate direct din îndemnurile biblice: „ori de câte ori Dumnezeu dă omului bogăţii şi bunuri şi îi îngăduie să mănânce şi să-şi ia partea lui şi să se bucure de munca lui, acesta este un dar de la Dumnezeu“ (Ecles. 5, 18).

O abordare sensibil opusă a bogăţiei vizează consecinţele nefaste pe care, nu de puţine ori, aceasta le exercită asupra celor care o deţin. Fiind prin definiţie apanajul unei minorităţi, bogăţia poate încorda la maximum legăturile sociale dintre cei care o posedă şi cei care, mai mult sau mai puţin voluntar, contribuie la acumularea ei. Oricât de bine intenţionată ar fi, acumularea de bogăţie reprezintă o provocare continuă şi, probabil, din ce în ce mai greu de stăpânit.

Din acest motiv, o altă paradigmă priveşte bogăţia din perspectiva riscurilor pe care le prezintă ceea ce se poate realiza prin intermediul ei. Puterea, influenţa, controlul sunt numai câteva din tentaţiile irezistibile care derivă direct din acumularea şi posesia bogăţiei. Iar exersarea permanentă a acestor atitudini în raport cu ceilalţi poate influenţa decisiv calitatea propriei raportări la Dumnezeu, singurul şi adevăratul Stăpân al întregii creaţii. Probabil acesta este sensul întrebării retorice pe care Mântuitorul o adresează ucenicilor săi: „Că ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi?“ (Luca 9, 25)

Fără îndoială că bogăţia, privită în special ca acumulare de capital, joacă un rol esenţial în funcţionarea lumii, aşa cum o cunoaştem astăzi. Însă, din perspectivă creştină, rămân mereu valabile câteva întrebări fundamentale: Cum a apărut bogăţia existentă la un moment dat, la nivel social sau personal? În ce scopuri este aceasta folosită? Profită de ea doar o infimă minoritate, care îşi permite astfel un mod de viaţă luxos şi costisitor, sau bogăţia este în aşa fel utilizată încât tot mai mulţi oameni să poată trăi în libertate şi fără teama de ziua de mâine?

Viziunea biblică asupra bogăţiei nu este una a formulărilor rigide şi definitive. Nu găsim în Scriptură un model de calcul al limitelor dincolo de care te poţi numi bogat, aşa cum nu găsim o definiţie precisă a sărăciei. Ambivalenţa acestor concepte se lămureşte doar prin raportarea lor dinamică la alte două coordonate: darul şi jertfa. Astfel, orice bogăţie înţeleasă ca dar şi oferită în continuare ca jertfă capătă valenţe mântuitoare. La polul opus, când sărăcia nu reuşeşte să intre în cadrul de referinţă al darului, fiind privită ca blestem sau destin implacabil, nu este în stare de nici o jertfă, rămânând ceea ce este: sărăcie.

Privite astfel, nici bogăţia şi nici sărăcia nu sunt categorii statice, exacte şi uşor de definit. Un creştin bogat material poate dărui mult din belşugul său, fiind recunoscut de toţi drept binefăcător. Dar infinit mai mult dăruieşte cine are puţin şi totuşi nu a pierdut deprinderea de a oferi altora. Numai aceşti oameni cunosc adevărata definiţie a bogăţiei.