Buciumul sună cu jale

Apreciat şi denigrat, iubit şi dispreţuit, adulat şi contestat, cum nu de multe ori se întâmplă, unul dintre marii poeţi ai românilor, Adrian Păunescu, a fost în zilele petrecerii lui printre pământeni un caz atipic. Generaţia mea s-a bucurat de multe ori să-l întâlnească la marile spectacole care înviorau atmosfera cenuşie a perioadei pe care o traversam.

Venirea lui în diferitele zone ale României era atunci o minune, dacă vreţi o schimbare, fie şi pentru câteva ore, a unor monotonii şi stereotipii care striveau suflete. El a avut curajul să vorbească despre tradiţiile şi frumuseţile sufletului românesc, amintea de bunici şi părinţi uitaţi, de morminte sacre şi de istoria strălucitoare a neamului. Era un om rănit şi bolnav: "Eu sunt bolnav de dumneavoastră ţară, eu sunt bolnav de dumneavoastră neam…". Odată cu versurile reuşite, multe dintre ele zămislite atunci, între cântările cenaclului, acorduri solemne şi line trimiteau în sufletele oamenilor o speranţă şi o fărâmă de bucurie. Oamenii apropiaţi Bisericii puteau observa fără greutate o tainică legătură ale acestor creaţii cu slova Scripturilor, implicit cu acele cuvinte ale vieţii veşnice.

Nu ştiu dacă poetul a fost profund credincios, însă, fără doar şi poate, setea lui de cunoaştere şi înţelepciune s-a adăpat din izvoarele Cărţilor Sfinte, din întâlnirile cu oamenii Bisericii, dar şi cu cei simpli, ţărani profund credincioşi, care trăiau de veacuri într-o lumină lină, cântată inspirat în cadrul Cenaclului Flacăra după versurile lui Ioan Alexandru.

Opera sa, întinsă pe multe mii de pagini, conţine, aidoma unei ţarine mult râvnite, comoara ori tezaurul zicerilor inspirate din textele nou ori vetero-testamentare, presărate cu nişte diamante de mare preţ, revărsate ca într-o moşie imperială.

În anii grei din deceniile VII şi VIII ale veacului al XX-lea, Adrian Păunescu şi-a purtat paşii către marile mănăstiri româneşti care au rezistat furtunilor, cum erau Râmeţul, Putna, Rohia, Brâncoveanu, Cozia, Hurezi, ca să amintesc doar câteva dintre ele. La ctitoria marelui Ştefan a poposit împreună cu tineri mulţi şi talentaţi cântăreţi care au umplut incinta mănăstirii. Nu era o impietate, ci o continuare a vechilor serbări româneşti organizate cândva de Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, Ioan Slavici ş.a.

Invocat fierbinte şi sincer, Sfântul Voievod se dorea ridicat din mormânt pentru a-şi vedea fiii, căci "vremea în lume e grea" - iar credinţă veşnică patriei se jura în faţa Măriei Sale.

Zbuciumatul său destin care-l dezvăţase de orice rugă l-a făcut într-o zi să îngenuncheze la Râmeţ şi să ceară să fie din nou puternic "poporul meu de daci şi de râmeţi..." (adică de eremiţi, fierbinţi rugători).

În tinereţile mele descopeream versurile poetului, alături de cele ale lui Ioan Alexandru, pe filele unei cărţi de aur păstrate şi acum la ctitoria Sfântului Ierarh Ghelasie din Munţii Apuseni. Monahia Eudoxia, sora cuviosului misionar din Ţara Moţilor, arhimandritul Dometie Manolache, îmi şoptea, cu 25 de ani în urmă, de sfatul poeţilor în ograda Mănăstirii Râmeţ şi de cuminecarea cu istoria locurilor sihăstreşti vreme îndelungată. Acolo s-a pus la cale retipărirea Noului Testament de la Bălgrad, după patru veacuri, şi tot acolo, într-un foişor minunat, episcopul Emilian Birdaş îi cerea sprijin pentru turnarea unor clopote ori suplimentarea numărului calendarelor. Într-o zi de septembrie 1987, poetul scria, printre altele, la Râmeţ:

......................................

Dacă vă întreabă cineva

Ce vrea aicea Păunescul,

Răspundeţi-i cu tot firescul

Aici e mănăstirea sa.

Îndrăgostit de satul românesc, afectat grav de proiecte megalomanice, poetul călătorea în Maramureş şi-n Bucovina pentru a salva cântecele româneşti, portul, icoanele, meşteşugul lucratului în lemn, istoria şi legendele. A trecut şi pe la Rohia, unde vieţuia în simplitate monahul Nicolae Steinhardt, care i-a vorbit despre înălţimea asemănării cu Dumnezeu la care suntem chemaţi. Multe din pelerinajele la mănăstiri le-a făcut împreună cu evlaviosul poet Ioan Alexandru, care respira în duhul filocalic strămoşesc. Îi va fi vorbit mult despre trăirile ortodoxe şi însemnătatea dobândirii veşnicelor bunătăţi, în detrimentul celor trecătoare, vremelnice.

Numai aşa se explică scrierea unei extraordinare poezii în anul 1997, la 12 noiembrie: În veci, ortodocşi. Este de fapt o mărturisire de credinţă într-o perioadă când mulţi loveau Ortodoxia.

Termenii categorici, fără echivoc, arată de fapt o trăire intensă şi o cunoaştere a realităţilor din Biserica străbună.

..............................................

E clipa când mă simt dator să spun

că nu ne poate frânge vijelia,

că nu sunt bunuri pe acest pământ

ca să ne cumpere Ortodoxia.

..............................................

Noi nu putem să devenim mormoni

sau altceva, conform unei reţete,

noi suntem ortodocşi definitiv

oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.

Dar nu există-n lume avantaj

cu care ar putea să ne îmbie

catolici, evanghelici, protestanţi,

să ne retragem din Ortodoxie.

Precum nici noi pe nimeni nu silim

să fie ortodox când nu o simte

noi suntem pe vecie ortodocşi,

cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte.

Că nu ne poate nimeni mitui

s-o părăsim pe mamă în etate

din tragicul motiv că pe pământ

există alte mame mai bogate.

..............................................

Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum,

când sumbre acuzaţii se adună,

ia-n mână crucea de la Est,

ai grijă de Biserica străbună.

Adrian Păunescu a cunoscut în viaţa sa mulţi slujitori ai Bisericii, ierarhi, preoţi şi monahi. Unora le-a dedicat poezii, altora le-a oferit cărţi, pe alţii i-a sprijinit în încercări ori le-a fost alături la bucuriile vieţii. Înlăuntrul său, fără să vorbească prea mult despre acest resort, era o sensibilitate aparte, ce-l căuta pe Dumnezeu Cel Nemărginit şi Atoateştiutor.

S-au dus poeţii, dar au rămas poeziile lor. Au cântat într-un grai celest bucuriile, tristeţile, truda şi izbânda, luminile şi umbrele, iubirea şi ura, ţărâna şi Cerul.

Cei care aşază cuvintele pe hârtie trăiesc într-o lume a lor, pe care nu putem uneori s-o înţelegem.

Să nu judecăm pe nimeni!

Judecata este a Judecătorului din Ceruri!

Cine judecă în vreun fel se aşază în locul Nemitarnicului Judecător!

La acest ceas de noiembrie plâng buciumele, câte au mai rămas, plâng apele ducându-şi amarul către mare, plâng codrii cu frunza ruginie, plânge câte puţin întreaga Românie.