Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Bucuraţi-vă, rugaţi-vă, mulţumiţi!
Avva Veniamin a fost unul dintre părinţii cu viaţă aspră. Primele trei apoftegme, din cele cinci care îi sunt dedicate în Patericul egiptean, insistă tocmai asupra regimului alimentar sever pe care îl practica, dar care nu era totuşi unul extrem (mânca foarte puţin ulei din partea care i se cuvenea). Privea cu multă admiraţie la cei care se nevoiau şi mai mult, cu toate că el însuşi era un model pentru alţi monahi. Paladie, în „Istoria Lausiacă“, aduce lămuriri suplimentare cu privire la acest bătrân. Avva Veniamin a trăit optzeci de ani, în nevoinţă şi în curăţie, iar către sfârşit a primit de la Dumnezeu darul vindecării. În ultimele opt luni de viaţă a suferit de hidropizie, boală care a produs umflarea îngrozitoare a întregului său trup. Imaginea pe care o oferă Paladie este zguduitoare. Dimensiunile la care ajunsese Veniamin erau de-a dreptul elefantine: „Atât de mult i se umflase trupul încât nici degetul cel mic nu putea fi cuprins cu mâna“. În această suferinţă îngrozitoare se găseşte avva Veniamin atunci când rosteşte testamentul său duhovnicesc, care se regăseşte în apoftegma a treia: „Înainte de a muri, avva Veniamin a zis fiilor săi şduhovniceştiţ: Faceţi aceasta şi vă veţi mântui: Fiţi bucuroşi tot timpul; rugaţi-vă fără încetare; mulţumiţi pentru toate“. De fapt bătrânul avvă poate să sintetizeze acumulările sale duhovniceşti de o viaţă în aceste trei scurte versete ale Sfântului Pavel din Epistola I către Tesaloniceni (I Tes. 5, 16-18). E foarte vizibilă în această apoftegmă adânca înrădăcinare a părinţilor pustiei în tradiţia biblică, cea care este pentru ei o referinţă frecventă şi vitală. Pe de altă parte, se poate vedea smerenia bătrânului care se ascunde pe sine şi întreaga sa experienţă ascetică în spatele acestor cuvinte. Refuză să se promoveze pe sine şi să formuleze o sentinţă care să îi poarte numele de-a lungul generaţiilor viitoare; de aceea citează simplu din Scriptură. Toate acestea nu sunt însă decât nişte consideraţii exterioare, care spun prea puţin de fapt despre bătrân.
Să mergem mai departe, reamintindu-ne că avva repeta cuvintele, celebre de altfel, ale Sfântului Pavel, fiind desfigurat de boală şi suferind atroce, până acolo încât părinţii îl văd ca pe un „Iov cel nou“. În această stare pune în faţa ucenicilor apropiaţi versetele scurte, percutante, pline de optimism debordant, centrate pe trei imperative: bucuraţi-vă, rugaţi-vă şi mulţumiţi! În acest context, deci, devine evident eroismul bătrânului Visarion, care nu se lăsa doborât de boală (despre care îi spune lui Paladie că este folositoare, atâta vreme cât afectează doar trupul şi nu se atinge de suflet). În mijlocul suferinţei îi îndeamnă pe ceilalţi să facă ceea ce şi el practica: rugăciunea neîncetată într-o atmosferă de bucurie recunoscătoare.
Dacă tot am vorbit despre boala dreptului ascet Veniamin, cel care a dobândit darul tămăduirilor în vreme ce el însuşi zăcea în suferinţă, mai trebuie să facem o observaţie (pe care o regăsim deja la Paladie): boala şi pătimirea în suferinţă nu sunt exclusiv pedepsele lui Dumnezeu pentru păcate. Istoria umanităţii în faţa lui Dumnezeu contrazice prin numeroase exemple o asemenea judecată grăbită (de la Iov, trecând pe la avva Visarion şi prelungindu-se până în zilele noastre în numeroase suferinţe neştiute). Şi totuşi, chiar ştiind asta, e o îndrăzneală prea mare şi lipsită de temei să încerci să justifici, să explici sau să îndreptăţeşti durerea. Rămân doar nădejdea şi cele trei imperative: bucuraţi-vă, rugaţi-vă, mulţumiţi!