Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Bucureşti, un oraş iubit cu egoism
▲ Spunea cineva că Bucureştiul este un oraş pe care nu-l iubeşte nimeni. Nici primarii, nici locuitorii, nici trecătorii de ocazie. Poate nu e chiar aşa... ▲
S-a vorbit şi scris enorm despre celebrele scări rulante din pasajul de la Universitate. Din anii ’80, când au fost inaugurate cu mare fast şi până azi, scările nu au funcţionat mai mult decât ai rosti sintagma „scară rulantă“.
Acum, este din nou mare şantier în pasajul de la Universitate. Totul a fost mutat, demolat, traforat, scos şi dus de acolo. Magazinele de suveniruri care nu reprezentau nici pe departe ceva românesc, cafenelele fără gust, chioşcul de plăcinte din aluat franţuzesc copt româneşte, şi mai ales minunatul restaurant de tip fast-food fără toaletă şi aerisire, în care cetăţenii civilizaţi ai altor ţări nu intră decât dacă n-au alte surse de venit în afara ajutorului de şomaj. Poate că momentul politic sau doar un imbold estetic i-au făcut pe edili şi pe responsabilii cu arhitectura să strice mizeria aceea care s-a tot perpetuat în pasajul cel mai cunoscut al ţării. Îmi place să visez că acolo se va face ceva cu stil, să spunem un mic loc în care turiştii străini ar avea ocazia să vadă o cafenea rafinată, cu muzică în surdină, de factură bună. Să nu mai fie ciozvârtă de fast-food pe acolo, dar să funcţioneze un mic teatru în care artişti ambulanţi să vină să cânte, să danseze, să interpreteze mici roluri de pantomimă. Undeva, într-o latură a pasajului să fie o galerie de artă, în care să putem vedea tablouri frumoase. Dacă aş fi primarul Bucureştilor, aş merge pe jos prin centru pentru că l-aş face pietonal, aş lua-o pe jos spre pasajul de lângă Universitate, aş intra şi m-aş bucura de o seară de jazz prin care Johny Răducanu ar face din banalul pasaj de astăzi un loc de vis. Dar probabil este doar un vis şi aşa va rămâne. Cum la fel vor rămâne şi frumoasele clădiri interbelice şi mai vechi de pe bulevardul Regina Elisabeta, din centrul vechi, atât cât mai este. Nici un arhitect bucureştean nu a avut curaj şi voinţă să propună şi să lupte pentru aplicarea unui proiect de păstrare a ceea ce este deosebit în Capitală. Poate că unul singur nu ar fi fost ascultat, nu e corect să judecăm astfel, dar există Uniunea Arhitecţilor din România, există o facultate de arhitectură. Îmi pare rău să o spun, dar cei din breasla lor au un somn prea greoi, ar trebui să îi trezească cineva. Dar mă întreb ce alarmă ar putea să mai sune deşteptarea când ne sufocă miile de braţe ale caracatiţei prostului gust, când, în continuare, atât în oraş, cât şi la marginea lui, noile cartiere rezidenţiale sunt pline de case cu o arhitectură de coşmar şi cu străzi dispuse alandala?
Că românii sunt nişte oameni cărora nu le pasă de trecut şi nici viitorul nu vor să ştie cum va arăta se vede în lipsa aceasta de grijă faţă de clădirile istorice. Ce a fost mai frumos a demolat Ceauşescu. Ce a mai rămas însă nu ştim să păstrăm. Spunea cineva că Bucureştiul este un oraş pe care nu-l iubeşte nimeni. Nici primarii, nici locuitorii, nici trecătorii de ocazie. Poate nu e chiar aşa. Dacă nu l-ar iubi nimeni, de ce l-am suprapopula, de ce am face atâtea case, fie ele şi urâte?
Este un oraş iubit, însă în mod egoist. Aşteptăm, nu-i dăruim nimic. Să-i redăm măcar o faţă îngrijită, ca a unei femei spre bătrâneţe, care îşi dă cu cremă contra ridurilor, dar care ştie să îmbătrânească demn, purtându-şi părul cărunt.