Bucuria colindelor

Praznicul Naşterii Domnului este prin excelenţă sărbătoarea bucuriei pentru toţi creştinii din toate timpurile şi din toate locurile. Motivul principal al bucuriei întregii omeniri este acela că Fiul lui Dumnezeu Se întrupează şi devine şi Fiu al Omului, de aceea tot cerul, făptura toată şi îngerii vestesc, laudă şi slăvesc naşterea Sa, prin care a venit mântuirea pe pământ, la tot omul.

Odată cu venirea Sa, Mântuitorul ne-a adus şi viaţa, iubirea, bucuria, pacea, binecuvântarea. Mântuitorul nostru Iisus Hristos este cel mai frumos şi preţios dar pe care Tatăl cel Ceresc ni l-a oferit. Această minune a întrupării Fiului lui Dumnezeu este exprimată prin minunatele şi bogatele colinde. Parte integrantă a folclorului religios, colindele româneşti au o importanţă nepreţuită, mai întâi prin originea şi vechimea lor, de aceea se şi regăsesc printre formele de manifestare a acestui folclor. Colindele româneşti sunt expresia Scripturii, a adevărurilor teologice în care se explică îndumnezeirea omului. Obiceiul colindatului este însă şi o reînnoire a chemării fiecărui creştin de a fi apostol al lui Hristos în lume, de a-L primi şi de a-L vesti celorlalţi oameni pe Mântuitorul.

Colindul este cel mai simplu, dar și cel mai complex mod de a-L preamări pe Hristos cel născut din Fecioara Maria. Este simplu prin originea sa populară și folosirea cuvintelor simple, dar în același timp este și complex prin profunzimea teologică pe care o transmite și prin care ne face pe noi, oamenii, să conști­entizăm marea iubire a lui Dumnezeu pentru întreaga creație, iubire la care suntem chemați să răspundem și să o dăruim cu toții. De aceea, un colind frumos de Crăciun stăruie în îndemnul: „Larg deschideţi poarta sufletelor voastre, n-am venit să cerem, am venit să dăm”. Mulţi dintre tinerii colindători s-ar putea întreba ce ar trebui să dea ei, ce ar trebui să ofere ei din cele ce sunt pământeşti. Însă colindătorii nu dau ceva de-al lor, ci-L dau pe Dumnezeu creș­tinilor care îi primesc. 

O, ce veste minunată!

Așadar, Domnul Hristos S-a dăruit pe Sine pentru bucuria noastră. Dacă S-a smerit pe Sine şi a primit a Se naşte din Sfânta Fecioară Maria în iesle, cu atât mai mult caută Mântuitorul Hristos sălaş în sufletele noastre, în sufletele oamenilor. A merge cu colindul înseamnă a vesti pe Hristos, este sinonim cu ideea de apostolat: „Mergând, învăţaţi toate neamurile...”, înseamnă a aduce tuturor vestea şi bucuria venirii lui Dumnezeu în lume. Dacă acum două mii de ani, magii călare au venit din cele mai îndepărtate ţinuturi ca să afle pe Hristos, iar îngerii din cer vesteau naşterea Mântuirii oamenilor, acum vin colindătorii pe la casele oamenilor care, închipuind pe îngeri şi pe magi, ne aduc nouă vestea cea minunată. Începând de la sărbătoarea Sfântului Andrei, copiii se pregătesc învăţând colinde, ca mai apoi, după sărbătoarea Sfântului Nicolae, să pornească „colinda”, să înceapă „pe la case a colinda”, cum spune versul Plugușorului. Cei care colindă se aseamănă îngerilor şi aduc bucurie în casă, bucurie care trebuie să fie prezentă întotdeauna.

Aşa se explică faptul că obiceiul colindatului a reuşit să dăinuie peste veacuri, pentru că fiecare an reprezintă un „astăzi” continuu, iar Pruncul Hristos Se naşte de fiecare dată, aduce mereu bucurie oamenilor şi nădejdea mântuirii. Mare bucurie m-a cuprins atunci când această inițiativă a venit din partea elevilor, văzând încântarea cu care m-au întrebat dacă putem cânta colinde la ora de religie, pentru ca mai apoi să meargă să vestească și celorlalți Nașterea Domnului. Am răspuns cu drag acestei inițiative și numaidecât clasa a început să răsune de colinde, pe care le știam cu toții și prin care ei, copiii, urmau să aducă vestea minunată creștinilor. Repetând colindele Naşterii Domnului, acestea trezesc în amintirile lor frumoasele tradiţii româneşti din perioada sărbătorilor de iarnă, pe care le duc mai departe din familie în familie.

Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă astfel: „Pe calea binelui mai degrabă oboseşti odihnindu-te decât ostenindu-te”. Acest citat se potriveşte foarte bine cu starea copiilor de la colindat, căci, văzând zâmbetul oamenilor, bucuria din ochii lor şi auzindu-i spunând „bine aţi venit”, deschizând uşile caselor lor şi poftindu-i înăuntru, sufletul li se umple de bucurie şi le dă puterea să meargă să vestească şi altor iubitori de Dumnezeu această minune. Perioada aceasta însă nu este numai pentru a pregăti colindele, ci este şi una de pregătire sufletească, aşteptând ca, în ziua în care Domnul S-a născut printre noi, să ne naştem şi noi întru El. Acest fapt îl putem face doar prin înmulțirea faptelor bune, înmulțirea rugăciunii, înmulțirea păcii și a iertării.

Iisus doreşte să fie prezent în noi prin har, să fie Viaţa vieţii noastre, să ne înnoiască şi să ne lumineze din interior, să ne dăruiască arvuna vieţii cereşti veşnice. De aceea, nu în Betleemul Iudeei, ci în Biserica lui Hristos trebuie să ne adunăm, ca să lăudăm Naşterea Domnului. Aici este peştera mântuirii, aici este ieslea cea dumnezeiască. Aici este steaua, aici este lumina, aici sunt darurile Duhului. Şi mai presus de toate, aici este Pruncul Iisus, Izbăvitorul nostru din toate nevoile.

O, ce veste minunată!/ În Betleem ni s-arată/ Astăzi S-a născut/ Cel făr’ de-nceput/ Cum au zis prorocii./ Că la Betleem, Maria/ Săvârşind călătoria,/ Într-un mic sălaş,/ Lângă-acel oraş,/ A născut pe Mesia./ Pre Fiul în al Său nume,/ Tatăl L-a trimis în lume,/ Să se nască/ Şi să crească, /Să ne mântuiască”.

Daniel Voitan este profesor de religie și educație socială la Școala Gimnazială „Leonardo da Vinci”, Bucureşti.