Bucuria, duhul sărbătorilor creștine

Cheia clipei şi a veşniciei este dragostea. Ea are puterea de a risipi urâtul şi singurătatea, de a topi răul, de a alunga întunericul şi a aduce lumină, de a împrăştia potrivniciile şi de a desfiinţa hotarele. Dar nu dragostea care vrea şi cere pentru sine, ci care dăruieşte şi se dăruieşte, care hrăneşte pe altul. Aceasta este dragostea care ni s‑a descoperit prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, în Naşterea Pruncului Iisus; şi numele Îl defineşte, pentru că Iisus înseamnă „Mântuitor", iar Emanuel, „Cu noi este Dumnezeu".

Îngerii, la Naşterea Domnului, au binevestit păstorilor de pe câmpul din Betleem bucurie mare; iar după Înviere, Însuşi Mântuitorul i‑a întâmpinat pe ucenici cu îndemnul „Bucuraţi‑vă!". De aceea, duhul sărbătorilor creştine este Bucuria; e o bucurie sfântă, din Bucuria Tatălui Ceresc; e bucuria care transcende, care a umplut o peşteră de Lumină şi a încălzit‑o; care, de atunci, nu încetează să umple inimile oamenilor de lumină şi căldură, oricât de întunecate şi reci ar fi acestea. De fapt, la Naşterea Fiului lui Dumnezeu, ca om, pe pământ - eveniment cosmic -, „tot Cerul s‑a deranjat" pentru om, făptura Lui iubită. Sfinţii, înţelegând dimensiunea coborârii lui Dumnezeu, au sintetizat totul într‑o afirmaţie care nu este suficient înţeleasă şi conştientizată: „Dumnezeu S‑a făcut om, ca pe om să‑l îndumnezeiască". Tocmai aceasta îi deschide omului perspectiva unei vieţi noi şi înnoitoare şi posibilitatea părtăşiei la Viaţa Dumnezeiască. Aceasta înseamnă că viaţa omului este un act de creaţie şi de transfigurare; că omul a fost chemat la un alt fel de existenţă şi, de fapt, a trăi ca om înseamnă, în primul rând, a avea conştiinţa că există în acest mod şi că, de fapt, această condiţie presupune setea după Împărăţia Veşnică.

Zilele acestea am văzut, în cinstirea sărbătorii Naşterii Domnului, cum Nevinovăţia Pruncului a salvat lumea; iar adevărata cale a înfierii noastre divine o descoperim în Taina Crăciunului. Este adevărat că spiritul consumist al epocii noastre se infiltrează în Taina Betleemului, transformând Bucuria Sfântă a sărbătorii în bucuria cadourilor; însă şi aceasta este tot o formă de a dărui, este tot rodul darului; dar din Dar! Ce‑ar putea dărui omul dacă n‑ar fi primit Darul suprem: pe Însuşi Dumnezeu? Nimic! Primindu‑L pe Dumnezeu, el devine, prin puterea Adevărului, purtătorul unor valori ce trec dincolo de existenţa sa fizică efemeră. Generozitatea devine semnul eliberării şi al omeniei înălţate; de fapt, omul este cât dăruieşte şi cât se dăruieşte. Riscul alunecării noastre, a celor de astăzi, este să dăruim, situându‑ne în afara Darului; socialul nu rezolvă criza; nici pe cea materială, şi cu atât mai puţin pe cea spirituală. Soluţia rezolvării crizei, de orice natură ar fi, s‑a născut din întâlnirea omului cu Dumnezeu; au exprimat‑o îngerii în imn: „Slavă între cei de Sus şi pe pământ pace întru oameni bunăvoire!" Nici aurul, nici smirna, nici tămâia nu au făcut peştera palat şi ieslea mărgăritar, ci Cel Căruia I‑au fost aduse; de aceea, şi noi, oamenii, existenţe imperfecte, dar prezente în lumea aceasta marcată de durere şi sufocată de urât, ca fiinţe spirituale, capabile să existe dincolo de „lucruri şi natură", într‑un univers armonios de sublimă şi divină frumuseţe, putem deveni colaboratorii lui Dumnezeu în lucrarea de salvare a omenirii. Îndemnul lui Ernest Bernea, făcut cu decenii în urmă, este perfect valabil şi pentru epoca noastră: „Dacă voim să salvăm omul şi civilizaţia sa, azi în derută, să nu venim cu mijloacele care amenajează elegant un staul, ci să‑i reconstruim ordinea spirituală, printr‑o aderare la o raţiune superioară a lucrurilor, născută din divinul contact cu absolutul".

Darul, în lumina Harului, se schimbă, transfigurează lumea, şi chiar şi lucrurile; de aceea, în cultura Evangheliei, omul, înainte de a dărui, cere binecuvântarea lui Dumnezeu peste darul său, pentru că el ştie că prezenţa sa în lume nu e o întâmplare, viaţa sa nu este ceva privat, ci dimpotrivă, ceva foarte grav, şi el nu trăieşte pentru plăceri uşoare, ci pentru aspiraţii nobile. De ce într‑o lume atât de îmbelşugată, în care cumpărăturile au devenit aproape o cultură şi îndeplinirea ei se realizează ca într‑un act de cult, oamenii nu se bucură? Pentru că nu cunosc adevărul asupra lucrurilor şi rostului lor în lume şi nu aderă la frumuseţe sau la frumuseţea supremă. Iubirea frumosului - filocalia - a fost o preocupare ce a stârnit spiritul filosofilor greci antici şi a cucerit inimile care s‑au urcat pe crestele luminate ale spiritului activ - sfinţii -, văzând Frumosul Divin, Care a răsărit în Betleem şi a strălucit pe Golgota. În călătoria de la Betleem spre Golgota, omul învaţă să primească şi să dăruiască; învaţă cine şi ce este el în lumea aceasta; înţelege că moartea şi urâtul sunt accidentele ce‑l ţin departe de Viaţa deplină şi Frumuseţea Divină. Acolo suntem chemaţi să punem început şi Anului bisericesc, dar şi noului an calendaristic; de acolo luăm elanul în zborul nostru către cunoaşterea de sine şi cunoaşterea lui Dumnezeu; acolo învăţăm că bucuria, ca dar dumnezeiesc, nu ne‑o poate fura nimeni şi că frumuseţea lăuntrică a omului nu poate fi întunecată, atât timp cât omul este aţintit către Frumosul Dumnezeiesc, pentru că devenim ceea ce privim.

Cu inima, pe această cale, vă spun celor care veţi privi şi veţi citi aceste slove: La mulţi ani!, la început de an nou, pe care‑l punem sub pecetea Harului Dumnezeiesc, ca elanul zborului nostru spre Lumină şi Frumos să nu poată fi zădărnicit de urâtul şi hidosul potrivnic vieţii depline!