Bucuria întâlnirii cu Dumnezeu

Dumnezeu, Cel Ce a dat grai oamenilor, vorbește acestora în toate limbile pământului. Sfânta Scriptură este o dovadă concretă în acest sens. Dar Dumnezeu vorbește oamenilor și dincolo de cuvinte, prin tot ceea ce trimite către ei, prin tot ceea ce le dăruiește. Acțiunile Sale sunt ca zâmbetul unei bunăvoințe necuprinse, care este cât lumea întreagă, și până dincolo de lume. Prin tot ceea ce vine de la Dumnezeu către oameni, dincolo de orice limbă ar vorbi, chiar atunci când Dumnezeu le zâmbește, aceștia Îl înțeleg. Zâmbetul Său mângâie, bucură, cheamă, binecuvântează, dăruiește, iartă, îndreaptă, mântuiește. Domnul Iisus, Chipul Tatălui Ceresc, a vorbit oamenilor, revărsând peste ei slava Sa, bunătatea zâmbetului ceresc luminat de smerenie.

Prin modul Său de a fi, la care făcea referire atunci când spunea: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29) sau „Fiți blânzi ca porumbeii și înțelepți ca șerpii” (Matei 10, 16), Domnul Iisus S-a ridicat deasupra tuturor oamenilor, a fost, este și va fi fără egal. El nu a vrut nimic pentru Sine, ci numai pentru oameni. I-a iubit pe toți, i-a iubit chiar și pe cei răi. I-a binecuvântat și a suferit fără vină pentru ei.

Prin ceea ce a îndurat, a biruit răul și a schimbat fața lumii, viața apostolilor, a mucenicilor, a milioane și milioane de oameni.

Evanghelia rămâne o mărturie grăitoare despre viața și faptele Mântuitorului - și se multiplică în fiecare om în care Hristos Se întrupează permanent, prin lumina harului faptelor bune ale credinței.

Dragostea pentru Iisus Hristos a dat la iveală scrieri admirabile - în spiritul credinței, care au actualizat și reinterpretat prezența Fiului lui Dumnezeu în lume. De amintit sunt scrierile lui Ernest Renan, Giovanni Papini, François Mauriac. Unicitatea Evangheliei, după cum se spune în prefaţa cărţii lui Fr. Mauriac, atunci când se redă în scris, obligă la o ținută adecvată și „trebuie făcută în genunchi, într-un sentiment de recunoaștere a propriei noastre micimi, care să te facă să-ți cadă pana din mână. Un păcătos trebuie să se cutremure pentru că a avut îndrăzneala să scrie. Cel puţin, dacă ar putea să convingă pe cititor că Iisus din Evanghelie nu e făptură artificială și închipuită, ci e cea mai măreață dintre marile figuri ale istoriei și dintre toate caracterele pe care ni le oferă un caracter cel mai puțin logic pentru că e cel mai viu” (François Mauriac, Viața lui Iisus, Editura `Bună Ziua~, București, 1990).

O scriere despre Hristos implică indubitabil întreaga ființă omenească - conduce spre viața în Hristos. În șirul celor amintiți, care au îndrăznit și au reușit în același timp să aducă aproape de noi pe Hristos și Evanghelia Sa, este și valorosul scriitor Mihai Antonescu, prin cartea sa Memoria trestiei, pentru care avea să primească Premiul Filialei de proză - București a Uniunii Scriitorilor din România (Editura Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2013). O carte rară, sub cerul nostru, scrisă în duhul spiritualității românești, care stă pe aceeași treaptă cu toate celelalte opere scrise în acest sens. Conținutul ei exprimă cu acuratețe actualitatea mesajului hristic ca într-o rugăciune cuprinzătoare care se așază peste inimă și înalță sufletul spre slava cerului, revărsându-și lumina diafană, și înveșmântează pe oameni în haina de nea a iubirii atotcuprinzătoare.

Citind această carte, am simțit că Dumnezeu îmi zâmbește și mi-am adus aminte de cuvintele părintelui Teofil Părăian care, vorbind despre zâmbetul lui Dumnezeu, spunea: `Dumnezeu ne zâmbește sigur pentru că-i iubire, și atunci și noi trebuie să-I zâmbim lui Dumnezeu... Dacă avem încredințarea că Dumnezeu ne zâmbește, nu putem să stăm nepăsători în fața zâmbetului lui Dumnezeu, care înseamnă bună­voință din partea Lui... Fiecare dintre noi am putea să fim un zâmbet al lui Dumnezeu, dacă am avea într-adevăr o legătură cu Dumnezeu așa încât se poate constata că El este dincolo de noi și zâmbește oamenilor dincolo de noi. E un ­lucru minunat” (Cale spre bunătate, Editura So­phia, București, 2014).

Prin cuvintele Evangheliei devenim contemporani cu Hristos, trăim în vremea Sa, iar El cu noi în timpul nostru, El cu faptele ­
Sale minunate, noi cu păcatele noastre - și dorința de-a le elimina, de-a ne mântui.

Memoria trestiei este o carte altfel - și, din acest punct de vedere, eu cred că scriitorului Mihai Antonescu I-a zâmbit Dumnezeu, înțelegându-se din priviri, după cum mărturisește: „Memoria trestiei este rodul promisiunii făcute cândva dinainte unui lemn străvechi (o sfântă icoană de la Mănăstirea Cozia - n.n.) din care ochii Mântuitorului au căutat să afle în mine loc de popas și binecuvântată supunere”. O spune, de altfel, și un personaj al cărții, Natanael: „Mă aștepta, cred, căci ce e gândul dacă nu locul unde om și Dumnezeu se pot întâlni?” În carte sunt reflectate, cu talent, scene ce dau faptului biblic (de regulă, relatat sec, sobru) prospețime și vigoare. Iată una, surprinzând arestarea/aducerea lui Ioan la Irod: -„Tu ești Ioan Botezătorul? / - Eu. / - Cine mai e cu tine? - Iahve și Fiul Lui. / -Așa? Parcă nu se văd. / - Dacă nu se văd, nu înseamnă că nu sunt. Pe voi cine vă trimite? / - Irod Antipa, mă. I s-a făcut dor de tine, habar n-ai. Ți-a pregătit un iatac regesc în beciurile palatului... pe măsura trupului și a renumelui tău”. O altă secvență semnificativă, înfățișată sugestiv în cartea lui Mihai Antonescu: „Aici, în liniștea devenită și ea o pândă, a Grădinii Ghetsimani, lângă aparenta trăinicie a celor doi cedri falnici, având în preajmă suitorul Munte al Măslinilor, a venit Iisus să-Și petreacă ultimele ceasuri îngăduite pe cercul istoriei astei lumi, deocamdată. Căci din «ieri»-ul devenit «azi» să rămână întru «mâinele» altora S-a smuls El, având încă dinaintea ochilor chipurile îndârjite ale celor ce-L huleau aducându-I vină că voiește a strica Legea din prea mult zel întru mila pentru cei oropsiți, fără a înțelege menirea Trimisului. (...) «Eu nu am venit să stric Legea, ci să o împlinesc cum se cuvine» – le reamintise, îndârjindu-i mai tare pe acei preoți cu inimă stearpă și cuvinte grele împotrivă-I, care-și uitaseră, din prea multă rătăcire a minții, atât prorocii, cât și menirea întru care fuseseră chemați să preoțească”.

Pe lângă cunoscutele și mai puțin cunoscutele personaje din Evanghelie, scriitorul Mihai Antonescu creează un personaj, un pământean, care întrupează în modul cel mai înalt, mai ­complex, mai profund existența lui Iisus Hristos în om - păstorul Amin, despre care autorul afirmă: „Păstorul Amin este măsura omenească a zidirii în adevăr, instanța supremă a mărturiei despre cer și pământ... El este oglinda în care se reflectă Iisus”. În carte, Însuși Mântuitorul i se adresează (apocrific, desigur) lui Amin: „Tu adeverești, căci pe tine întrebându-te, în Mine cel nemaifiind vor crede, aștep­tându-Mi întoarcerea. Vom mai sta o dată cum stăm acum, ­înainte să Mă sui la Cer... căci împreună cu Tatăl, Eu și Sfântul Duh, doar Adevărul mai ­ încape”. Și, puțin mai departe, parcă rotunjind și liniștind lucrurile: „Fiul Mariei surâse cu blândețe, iar surâsul ăla trecu în mugurii din leandru, făcându-i să se deschidă”.

Actualitatea mesajului Evangheliei nu se diminuează odată cu trecerea timpului; ea rămâne mereu aceeași; schimbător este modul omului de a se raporta la aceasta. Romanul Memoria trestiei, scris de Mihai Antonescu, este o dovadă pilduitoare în acest sens.