Bucurii la ceas aniversar

Trec repede ceasurile, zilele și anii vieții. Copii fiind, privim spre vremea împlinirilor, așteptând adeseori, cu greutate, trecerea timpului. Când anii se adaugă, observăm cu un oarecare regret că timpul a trecut prea repede. Parcă am fi dorit mai multă vreme pentru împlinirea gândurilor și a năzuințelor noastre. Când cineva ajunge la vârsta apropiată de cea a înțelepciunii depline, după ce a trudit și a adunat cu greu în cămara minții și a sufletului cele de trebuință lui și altora, gândul firesc este acela de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate în timpul care s‑a scurs.

Aniversările sunt, de obicei, însoțite de bucuria împlinirilor primită de la Dumnezeu, a comuniunii cu alții și a gândurilor pe care ni le propunem în astfel de împrejurări.

Când cel aniversat nu este un om obișnuit, ci poartă pe umerii lui veșmântul arhieriei și îndeosebi vrednicia de Arhipăstor al unei Biserici, așa cum este cea din România, sărbătoarea nu este doar una personală, ci a întregii Biserici, pe care Patriarhul o reprezintă în fața Arhiereului cel Veșnic pentru clerul, monahii și credincioșii peste care Duhul Sfânt l‑a pus Arhipăstor.

Într‑o astfel de zi a sărbătorii aniversare, gândurile se duc la bucuriile copilăriei, adumbrite de milostivirea lui Dumnezeu și de dragostea părinților, a celor trupești și a celor spirituali, dragoste cu care nu ne mai întâlnim vreodată în viață.

Copilăria într‑un sat ocrotit de turla unei biserici smerite afierosită Sfintei Preacuvioasei și mult milostivei Parascheva, cântecul clopotului care îi chema pe credincioși la Ospățul Mielului, atunci când un preot putea să ajungă în micuța parohie o dată la două, trei sau patru duminici, erau mult prețuite de călătorii pe cărarea Împărăției. În rest, cântărețul și bătrânii satului rosteau rugăciuni și cântări pentru ca biserica să nu fie niciodată închisă în zi de sărbătoare.

Într‑o asemenea atmosferă a înțeles tânărul Dan Ilie Ciobotea chemarea către o tainică misiune, alegând drumul studierii Teologiei, după ce tatăl său, învățător acribios, și mama, cu adevărata ei iubire, i‑au deschis tainele credinței și l‑au îndrumat să urmeze un liceu de prestigiu, „Coriolan Brediceanu”, instituție asemenea unui seminar teologic care‑i pregătea pe tineri pentru studii universitare, dar și pentru drumul anevoios al vieții.

Întâlnirea cu profesorii de la Facultatea de Teologie din Sibiu și mai apoi cu marele teolog pr. prof. acad. Dumitru Stăniloae, cu arhim. Cleopa Ilie și cu vestiți profesori din apusul Europei l‑a transformat pe tânărul din Dobrești într‑un veritabil cunoscător al cuvintelor vieții veșnice. Preocupat de zicerile Scripturii și ale Marilor Părinți ai Bisericii, Dan Ilie Ciobotea a devenit la vremea lui un apreciat profesor întru ale Teologiei, vorbind în lumea cea mare despre fru­musețile netrecătoare ale Ortodoxiei. Îndrăgostit de ele și doritor de a împlini cele aflate în cărțile de căpătâi ale Bisericii noastre, eruditul profesor și‑a luat asupra‑și dulama monahală și a făgăduit că‑L va sluji pe Dumnezeu mai mult decât orice din lumea aceasta.

Care au fost marile bucurii ale profesorului monah Daniel de la Sihăstria? Ocrotirea marelui avva Cleopa în ziua călugăriei sale la sărbătoarea Schimbării la Față din anul mântuirii 1987; hirotonia întru ieromonah la Mănăstirea Putna sub ocrotirea Celei mai ­înalte decât cerurile, primită prin rugăciunile Patriarhului Teoctist, pe atunci locțiitor de Mitropolit al Moldovei și Sucevei; slujirea la București în preajma Patriarhului amintit în vremuri grele, iar mai târziu, într‑o vreme de mai multă libertate, primirea darului arhieriei ca Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei.

Îndrăgostit de Moldova, care‑i devenise a doua casă, prin îmbrățișarea chipului monahicesc la Sihăstria Neamțului, Mitropolitul Daniel al Moldovei și Bucovinei a lucrat cu zel apostolic, cum au făcut‑o și alți mari ierarhi ai istoricei mitropolii, ctitorind biserici, mănăstiri și instituții cum n‑au mai fost vreodată în străvechea eparhie, vorbind cu înțelepciune și inspirație în Catedrala Mitropolitană, dar și pe întreg cuprinsul eparhiei, fiind bun, îngăduitor, dar și aspru, după cum cerea lucrarea lui, amintindu‑și de cuvintele Apostolului Pavel: Mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și înțelegerea (II Tim. 4, 2).

Nu pot fi amintite în câteva cuvinte realizările din pământul moldav, dar mai ales atenția pe care a avut‑o față de Moldova voievodală pe care a iubit‑o mai mult decât fiii acesteia, identificându‑se cu istoria și tradiția locului, îngrijindu‑se mereu față de această Sfântă Biserică pe care, ca un sfânt odor, a primit‑o pentru bună chivernisire la 1 iulie 1990, ziua întronizării sale.

Între toate acestea a dorit ca pe muntele ocrotit de călugării sfinți ai Moldovei, aspri nevoitori în trecutele vremuri, să înalțe în vârful Ceahlăului o biserică, întru amintirea tuturor sihăstriilor dărâmate de furtuni și de focuri potrivnice. Despre celelalte e de prisos să amintim. Dumnezeu și oamenii buni, care au puterea să recunoască, le știu mai bine (locașuri noi, școli de teologie, zidiri în piatră, dar și zidiri în oameni)!

Dintr‑o frumoasă eparhie, ierarhul cel iubitor de ctitori și de sfinți a venit în cetatea de scaun a țării, coborând oarecum din minunăția locurilor într‑un ținut parcă mai puțin primitor pentru cuvintele credinței și pentru Apostolii Domnului. Ca un harnic lucrător, apucând plugul în brazdă, nu s‑a mai uitat înapoi, ci a căutat să nu răspundă răutății cu răutate, și‑a plecat capul, tăcând și rugându‑se cum numai monahii știu să o facă în astfel de momente.

Dincolo de potrivnicia vremurilor și a oamenilor, care nu mai au timp să privească către Cer și către Biserica Domnului, Patriarhul Daniel și‑a pus sufletul pentru proiectul pe care l‑au dorit de mult mitropoliții primați ai Ungrovlahiei și apoi Patriarhii României. Din pricina unor neînțelese împotriviri, cei amintiți nu au putut să zidească în cetatea Bucureștilor o măreață biserică Domnului, dar prin rânduiala lui Dumnezeu, în vremea de început a păstoririi Patriarhului Daniel, această zidire a prins viață.

La fel s‑a întâmplat și cu vechea Catedrală Patriarhală provizorie, înnoită și resfințită după un amplu și temerar proiect de restaurare. S‑au adăugat apoi bisericile ctitorite, înnoite sau înfru­musețate ale cetății Bucureștilor și ale multor localități din arhiepiscopie. Alte proiecte așteaptă în mintea chiriarhului pentru timpul când oamenii le vor înțelege și le vor da viață.

Într‑o zi aniversară, Patriarhul se gândește la marile bucurii pe care Dumnezeu i le‑a dăruit, la ceea ce a putut el împlini ca om și Arhipăstor, la mângâierile Duhului Sfânt, trimise mai ales atunci când încercările îți împovărează făptura și când oamenii răuvoitori încearcă sau chiar reușesc să‑și arate ostilitatea. Într‑o zi a unei astfel de aniversări, tristețile, chiar dacă au fost multe, se risipesc prin milostivirea lui Dumnezeu și prin bucuriile care vin din lucrare, din rugăciune și din gândul cel bun. Și dacă s‑ar putea spune uneori că prietenii din preajmă nu‑și arată întotdeauna disponibilitatea, suntem încre­dințați că avem mulți prieteni în ceruri, ierarhi ai Bisericii noastre, canonizați și cinstiți în anii de mai multă libertate, dar și Mari Părinți ori credincioși adevărați ai Bisericii, care se află în preajma Tronului Celui Preaînalt și care se roagă din ceruri pentru Biserica luptătoare. Cu aceste bucurii și nădejdi, Patriarhul sărbătorit primește de la Dumnezeu tainică mângâiere și răsplată, care constituie de fapt cel mai mare dar al unei speciale zile aniversare.