Contemplând teologic, eclesiologic și liturgic Catedrala Națională, am putea spune că este un Chivot al Sfintelor Taine ale lui Hristos, învăluit în norul Duhului Sfânt, și Tron pământesc al Celui Preaînalt, după modelul celui ceresc, precum și așternut al picioarelor Lui, care face din capitala României „cetate a marelui Împărat” (cf. Matei 5, 35).
Bucuros şi simplu
Bucuria mi se pare semnul distinctiv al unui suflet delicat şi totuşi viguros. Scriu acum despre acest sentiment pentru că l-am căutat dintotdeauna şi încă îl mai caut. Nu pot spune însă că nu l-am găsit, de atâtea ori, dar nici că am ştiut să-l păstrez de fiecare dată. Există o artă a bucuriei, fără îndoială, pe care aş considera-o mai degrabă un har inefabil venit de la Cel de Sus. Nu poţi învăţa să te bucuri mimând. Esenţa bucuriei este spontană şi, uimitor lucru, se mulţumeşte cu puţin. Ai fi tentat să spui că acest soare al fiinţei se arată la capătul unor mari eforturi şi investiţii personale, dar observi totuşi că omul care ştie să se bucure nu devine aşa, ci pur şi simplu este aşa. Prin această însuşire definitorie, el probează o simplitate care îl transcende, făcându-l eminamente admirabil. Aptitudinea lui de a se bucura autentic este liberă de orice contingenţă. Dacă ar fi să-şi calculeze sentimentele, să şi le inducă în funcţie de context, le-ar pierde, ajungând la un trist simulacru lăuntric. Lui nu-i poate umbri nimeni, de pildă, momentele de comuniune familială, pe care le transformă în adevărate clipe de rai. Fiecare pas al drumului existenţial are pentru el virtualitatea unei împliniri. Rugăciunea şi-o spune în cel mai adânc limbaj interior, fără resentimente mascate ori complexe de vreun fel faţă de semenii săi. Insucceselor, nu puţine, le surâde încrezător în lucrarea Proniei. Suferinţa îl oţeleşte. În ciuda unor mari şi diverse încercări duhovniceşti, simplitatea bucuriei nu pierde, ci adună har peste har. Sublimul pe care i-l revelează autorul ei îi dă acest privilegiu.





.jpg)