Buna Vestire

În copilărie, locul preferat de joacă era curtea Catedralei din Sibiu. Locuiam peste drum, de la fereastră vedeam tufele de liliac şi brazii, un fel de mare colorată în multe nuanţe de alb şi verde, la care ajungeam dintr-o săritură. Curtea catedralei era, de fapt, o pădurice, neîngrijită, încântătoare, care primăvara îşi schimba culoarea. Pământul se acoperea de viorele, ramurile se aplecau sub greutatea florilor de liliac, tocmai bine ca să avem unde să ne ascundem. Jocul, ca orice treabă serioasă, se supunea unor reguli precise, respectate cu sfinţenie. Mai întâi „ne număram“. Cel pe care pica ghinionul trebuia „să mijească“, adică să stea cu faţa la perete, ca să nu vadă unde se ascundeau ceilalţi. Număra sonor până la o sută şi apoi pornea să-i caute. Senzaţional! Grădina avea atâtea ascunzişuri posibile, ca o adevărată junglă, încât jocul nostru era de-a dreptul palpitant. Din când în când, atunci când nu era slujbă, mai căutam ascunziş şi în biserică; catedrala era un fel de a doua casă, în care copiii vecinătăţii ne simţeam familiari, chipurile sfinţilor erau ale unor prieteni pe care îi întâlneam zilnic şi care priveau cu interes să vadă ce ascunzişuri mai descopeream...

Era primăvară şi înserarea venea mai târziu. Am intrat în biserică, m-am închinat şi mă pregăteam să aleg o coloană mai ferită, unde să nu mă vadă nimeni. Era întuneric, doar două candele luminau icoanele împărăteşti. O alta ardea la strana unde stătea de obicei domnul Borcea, bătrânul epitrop, astfel că în imensitatea bisericii luceau doar trei punctuleţe luminoase, ca nişte licurici. Era linişte, o linişte cum n-am mai trăit nici înainte, nici după aceea, niciodată. În acea linişte pe care obscuritatea o făcea absolută, plină de un nefiresc minunat, răsuna venind de la strană cântarea „Apărătoare Doamnă“. Mama ne învăţase melodia şi cuvintele şi o cântam împreună. Dar atunci, în acea seară, a fost altfel. Era „Apărătoare Doamnă“ şi era altceva, ceva ce venea de pe altă lume, ce nu auzisem niciodată, deşi o auzeam mereu. O melopee care sublinia liniştea, deşi o întrerupsese, nu, de fapt nu o întrerupsese, ci o amplificase, o îmbogăţise, făcuse din liniştea noastră pământească obişnuită o stare de farmec, de minune, o lumină dincolo de cuvinte, de firesc şi normalitate.

Mult mai târziu, am aflat câte ceva despre apofatism, despre afirmarea prin negaţie, singura în stare să descrie, vag, miracolul divin, care nu se potriveşte cu noţiunile nedesăvârşirii şi finitului lumii noastre. Atunci, însă, la cei şase ani ai mei, m-am întâlnit prima oară cu apofatismul, fără să ştiu nimic despre el.

Ştiam că raiul este o grădină minunată a bucuriei, strălucind în lumina Domnului, în care după moarte merg cei buni. Ne-o imaginam scânteietoare, cu îngeri în straie ca fulgerul, aşa ca arhanghelul pe care-l vedeam în icoana Bunei Vestiri. Acolo totul era însorit, şi era fericire, şi cântări minunate, mult mai frumoase decât cele cântate de corul catedralei. Şi acolo cânta un cor, dirijat de finul nostru, compozitorul Petre Gherman. Murise de curând şi eram sigură că acum conducea corul din grădina raiului, unde, desigur, îl iubeau toţi, aşa cum îl iubiserăm şi pe pământ. Pe scurt, acolo era fericirea absolută şi trebuia să fim buni, ca să ajungem şi noi în grădina minunată, pe care nu puteam să ne-o imaginăm, pentru că era mai presus şi altceva decât tot ce ştiam noi…

Dar, în acea seară, am simţit ce trebuia să fie raiul. Am intrat în biserică şi, iată, raiul coborâse acolo pentru câteva clipe. M-am aşezat într-o strană şi am ascultat liniştea. Şi ea cânta „Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă...“. Da, pricepusem, aşa trebuia să fie raiul. Căutând o ascunzătoare pentru jocul nostru, se întâmplase să intru în rai. Lumina venea dinăuntru, îndulcea întunericul strălucitor subliniat doar de cele trei candele, de liniştea care cânta, tocmai ca să poată fi o linişte adevărată, o pace absolută. Pentru câteva clipe intrasem în rai, nu încăpea îndoială. Aveam dovada palpabilă că există. Şi dintr-odată am fost fericită cum nu fusesem niciodată. Era mai mult decât fericire, mai mult decât mintea mea de copil putea cuprinde. Într-un fel, ea stâmpăra o sete de nemărginit pe care o ai toată viaţa de când te naşti, fără să-ţi dai seama. După zeci de ani, ajungând la Nazareth, am intrat în încăperea în care se spunea că a trăit Fecioara Maria, acolo unde venise arhanghelul să-i aducă Vestea. Era o încăpere sărăcăcioasă, în care nu se găsea mare lucru. Nici nu era nevoie. Acolo am regăsit acea linişte minunată, lumina din lăuntrul întunericului, care îl luminează, pe care n-o pot vedea decât ochii minţii, dincolo de orice s-ar putea spune. Şi am retrăit amintirea serii din Catedrala Sibiului unde, copil fiind, am ştiut că miracolul raiului există, acolo unde setea de nemărginit se ostoieşte, şi că este un fapt obiectiv, orice ar spune unele şi altele „minţi raţionale“ scufundate într-un schematism sărac, de-a dreptul de compătimit.

Seara aceea n-am uitat-o. După un timp, nu ştiu dacă a fost mult sau puţin, m-am ascuns după o coloană. N-au putut să mă găsească şi am ieşit triumfătoare în curte, la copii.

Era ajunul Bunei Vestiri acea seară când mintea mea de copil înţelesese că se întâmplase ceva neobişnuit. Pentru câteva clipe, în catedrală se aşternuse obscuritatea şi liniştea luminii dumnezeieşti a raiului, pentru că a doua zi era marea sărbătoare care a dat omenirii nădejdea salvării. Certitudinea ei adusese, o clipă, la noi miracolul lumii de dincolo, pe care această zi a făcut-o pentru totdeauna accesibilă omenirii.