Bunătatea nepământeană a avvei Ioan Persanul

Avva Ioan Persanul nu este dintre Pă­rinții cunoscuți, dintre nevoitorii pro­e­minenți ai deșertului. Poți citi Patericul și să treci pe lângă el fără să îl observi. În cele câteva apoftegme pe care le avem de la el nu e nimic ce nu ar putea rămâne neobservat. Aceasta este însăși natura bunătății: se ma­nifestă în deplină discreție; tăce­rea, singura haină pe care o poartă. Avva Ioan se cufundă atât de mult în bunătate, încât aceasta devine propria lui natură, până acolo încât nu mai poate fi definit sub nici o formă de rău.

Sunt mai multe istorisiri ce subliniază detalii ale bunătății avvei Ioan. Prima dintre ele, ceva mai lungă, dar cu o scenografie relativ simplă, ni-l prezintă pe bătrân într-o situație delicată. Ascetul, „datorită iubirii sale uriașe, a ajuns la o adâncă lipsă de răutate”, dar asta nu-i rezolva imediat problemele cotidiene. Călugărul ­fără nici o urmă de egoism a împrumutat un galben să își cumpere pânză de in pentru rucodelia sa. Dar apoi a împărțit cu multă generozitate pânza tuturor celor care veneau să ceară. Până la urmă a trebuit să returneze împrumutul, dar nu avea de unde, așa că a mers să ceară împrumut. Pe drum găsește o monedă de un galben, pe care nu o ia, ci doar face o rugăciune și se întoarce la chilia lui. La insistențele creditorului merge și a doua oară, găsește banul și procedează la fel. Abia a treia oară, după ce face rugăciune ia banul de jos, dar în loc să îl folosească, îl duce avvei Iacob să dea de știre în împrejurimi, să afle dacă nu cumva și-a pierdut banul. Abia după trei zile în care nu a venit nimeni să revendice galbenul s-a decis să îl folosească pentru a-și plăti datoria. Și tot în aceeași apoftegmă aflăm ceva în plus despre detașarea totală a avvei Ioan față de posesiunile materiale: „Dacă venea cineva la dânsul și avea nevoie de vreun lucru, nu i-l dădea el însuși, ci-i spunea: «Du-te și ia ce-ți trebuie». Iar când acela îl aducea înapoi, îi spunea: «Pune-l la locul lui». Iar dacă nu-l aducea înapoi, nu-i spunea nimic”.

Cumințenia nepământeană, angelică, a bătrânului este aplicarea practică, totală a cuvântului din Evanghelie: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Dar și atunci când celelalte se adaugă, trebuie cercetate cu atenție, ca nu cumva să fie preluate abuziv și să lezeze. Dragostea pentru aproapele a acestor oameni merge până acolo, încât, așa cum spunea un alt ascet, nu pun niciodată folosul propriu înaintea folosului celorlalți. Până la urmă, aceasta este rețeta creștină pentru o societate mai bună: atenția reciprocă, constantă la cei din jurul nostru. Dacă fiecare din noi am putea să ne cinstim cu adevărat aproapele, binele s-ar înmulți prin nesfârșită contagiune. Singura condiție pentru aplicabilitatea unei asemenea soluții este reciprocitatea. Însă lipsa reciprocității nu invalidează eroismul creștin, singurul care poate susține pe termen lung calea sacrificiului de sine.