Bunicii după trup ai Domnului și bunicii omului

În fiecare an, prima sărbătoare a lunii septembrie ne aduce bucuria reîntâlnirii cu Maica Domnului, a cărei binecuvântată naştere o prăznuim în a opta zi a lui Răpciune, proslăvire menită parcă să roureze curgerea anotimpului culorilor cu a Născătoarei de Dumnezeu necontenită ocrotire.

Îndată după praznicul luminat al Nașterii Maicii Domnului, urmează ziua de proslăvire a Sfin­ți­lor Ioachim și Ana, bunicii după trup ai Mântuitorului Hristos, care ne prilejuiește o întâlnire cu lumea minunată a bunicilor noștri. Când spui „bunici”, mintea îți fuge către o lume plină de farmec, învăluită într-un parfum patriarhal. Când spui „bunici”, te referi cu precădere la inestimabilul tezaur de tradiții, credință și sfântă mărturisire. Cine a gustat din tainele satului românesc cunoscute în casa bunicilor simte cum adesea îi răsună în adâncurile ființei, cu nespusă dul­ceață, cântece bătrânești, povestiri, întâmplări din războaie, datini, obiceiuri de la sărbători; toate la un loc, aflate în armonie cu Cerul, îţi umplu sufletul de vraja trecutului.

Vrând, nevrând, clipele petrecute la bunici te însoțesc pretutindeni, oferindu-ți binecuvântat prilej de bucurie, de regăsire în atmosfera patriarhală din casa lor; ele sunt, în acelaşi timp, o chemare la obârșii, dar și un îndemn de a nu uita bucuriile și tristețile acestui neam, adesea amestecate cu lacrimi, cu nespuse doruri, în curge­rea atâtor veacuri triste. Lucian Blaga a surprins plenar aceste adevăruri, afirmând: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. La sat ți se vindecă setea de mântuire”. Cine nu-și amintește de credința bunicilor, de disciplina datinilor și obiceiurilor împlinite cu o necurmată rânduială coborâtă din bătrâne veleaturi? Dar serile în care bătrânii începeau a ne povesti întâmplări cu fel și fel de fantasme, ori clipe grele din război? Noi, zbuciumați după o zi de hârjoneală, nu apucam sfârșitul istorisirilor, căci ne cufundam într-un adânc și binevenit somn.

Poate că mulți dintre noi nu au avut fericirea să-și cunoască bunicii, fiindcă și-au început călătoria către veșnicie înainte ca s-apucăm a-i vedea. Se pare că nici Mântuitorul Hristos nu Și-a cunoscut bunicii în această lume. Istoric vorbind, nu! Poate că, prunc fiind, ar  fi voit să audă și el povești; poate că bătrânul Ioachim, în bunătatea-i și înțelepciunea dobândită prin îndelungi rugăciuni, ar fi avut cu ce ostoi setea de cunoaștere a sfâ­n­tului copil dumnezeiesc, nepotul său. Dar buna Ana, maica preaîn­țeleaptă, cu câtă gingășie nu L-ar fi purtat pe brațe?! Ea, Sfânta Ana, este, cred, icoana tuturor bunicilor noastre. Chipul ei și-al bunicii sale l-au inspirat pe Nicolae Labiș să stihuiască astfel:

„O sfântă din icoane cu fața zâmbitoare,

Cu ochii de cărbune, cu părul ca de nea,

De-o bunătate rară, cu inima deschisă,

Curată ca și crinul. Așa-i bunica mea”.

Cu toate că bunicii Mântuitorului s-au adăugat strămoșilor înainte de venirea Sa pe lume, în duh, cu siguranță că i-a cunoscut, căci a conlucrat cu ei, pregă­tin­du-Și venirea în umanitate prin trupul cel preacurat al fiicei mult dorite a bătrânilor Ioachim și Ana. Acest lucru ni-l spune și numele celor doi: Ioachim înseamnă „Dumnezeu a înălțat”, iar Ana, „Domnul a miluit”. Așa­dar, Fiul lui Dumnezeu, în măre­ţia Sa, S-a smerit din bunăvoinţă, milă şi iubire pentru oameni, făcându-Se Om, pentru ca să înalțe umanitatea și s-o reașeze în comuniune cu iubirea nesfârșită a Sfintei Treimi. Chiar dacă am fi tentaţi să credem că Hristos nu Și-a cunoscut bunicii, suntem convinşi că ei „au fost cunoscuţi de Dumnezeu”, chiar înainte de Întruparea Sa, atunci când i-a chemat la această demnitate şi slujire. Hristos nu Și-a uitat nicicând bunicii. Dovada? Cinstirea de care se bucură ei în viața Bisericii. Nu există nici o slujbă din rânduiala Bisericii Ortodoxe în care ei să nu fie pomeniți. La finalul oricărei slujbe, preotul, rostind apolisul (formula de încheiere), zice: „Hristos, adevăratul nos­tru Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu rugăciunile Sfântului (pomenit în ziua respectivă), pentru rugăciunile sfinților și drepților dum­ne­zeiești părinți Ioachim și Ana și pentru ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să mân­tuiască ca un bun și de oameni iubitor”. Este dovada de netăgăduit că Domnul Își cinstește bunicii, îndemnându-ne și pe noi să nu ni-i uităm. Dacă încă sunt în viață, să le călcăm pragul casei, împărtășin­du-ne de cuvântul lor plin de înțe­lepciune și blândețe, iar dacă deja au pășit în cealaltă lume, să-i purtăm în obișnuitul pomelnic al dumneze­ieș­tii Liturghii, dar și într-unul al inimii, neuitând spusele înțeleptu­lui Solomon: „Cununa bătrânilor sunt nepoţii, iar mărirea fiilor sunt părinţii lor” (Proverbele lui Solomon 17, 6). Știm că cinstirea părinţilor este o poruncă cerească, dar, din spusele înțeleptului, vedem că ea se extinde și asupra bunicilor, deoarece „bunicii ne sunt rădăcina, căci din ei a plecat tulpina, iar noi suntem lăstarii lor ca lumina ochilor”. În zbuciumul vieții cotidiene să nu uităm că:

„La umbra deasă de tei, unde numai vântul cântă,

Hodinesc bunicii mei și parcă toată lumea-i uită.

Către deal privesc cu dor și-ntreabă pe fiecare

Nu le vine vreun odor? Nu le vine vreo scrisoare?” (Claudia Ionaș, Bunicii mei)