Bunul şi blândul Patriarh

▲ Cei care îl cunoşteau spuneau adesea că Prea Fericitul Teoctist era un om al rugăciunii profunde şi al trăirii monahale totale. (...) Ar fi putut schimba oricând reşedinţa patriarhală cu o chilie smerită, din oricare mănăstire a ţării ▲

Într-o după-amiază incredibilă de toamnă, în grădina Mănăstirii Vorona, soarele era blând, iar cerul senin ca lacrima. Lacul era liniştit, sălciile de pe marginea lui îşi foşneau uşor crengile ce se oglindeau în luciul apei. Privind apa, păşind uşor din timp în timp, vorbind cu drag şi fără oboseală celor din jur, Patriarhul României, Prea Fericitul Părinte Teoctist, zâmbea necontenit. Şi avea pe chip expresia omului care, deşi trecut prin incredibile greutăţi, deşi purtând pe umeri povara unei slujiri arhiereşti demne, înţelepte, dar şi foarte dificile, redevine pentru câteva clipe copil, atunci când se reîntâlneşte cu locurile primei tinereţi. Soarele îi strălucea în părul alb ca şi hainele, iar lumina blândă îi scălda faţa. Atât era de ireală imaginea omului înveşmântat în alb şi în lumină, încât am reţinut acel instantaneu drept portretul cel mai adevărat al Patriarhului nostru. Şi, chiar dacă de-atunci l-am mai întâlnit cu diferite prilejuri, aşa mi-l voi aminti mereu.

Prea Fericitul Părinte Teoctist a fost un om de o incredibilă blândeţe. L-am văzut certându-şi unii dintre colaboratori, într-o împrejurare oarecare. Dar cearta lui era o mustrare atât de delicată, atât de atentă, atât de fină, încât efectul ei era extraordinar. L-am văzut râzând, l-am văzut bucuros, şi pot spune că atunci îi înflorea chipul şi le transmitea tuturor celor din jur starea sa de speranţă şi de bine. A fost un om deosebit de echilibrat, atât în ce priveşte viaţa de zi cu zi, cât şi în conduita sa privind administrarea Bisericii. Avea o intuiţie deosebită, iar în situaţii dificile întrezărea soluţii înţelepte şi viabile. A fost un om cald, plin de bunătate, iar asta a fost o adevărată amprentă a păstoririi sale îndelungate. Era ferm atunci când trebuia, fără ca astfel să renunţe la calitatea sa principală, aceea de Arhiereu şi deci de Păstor de suflete. Iar oamenii care lucrau cu el ştiau să respecte tocmai această calitate fundamentală a Patriarhului.

Cei care îl cunoşteau spuneau adesea că Prea Fericitul Părinte Teoctist era un om al rugăciunii profunde şi al trăirii monahale totale. Se vedea de la distanţă că ar fi putut schimba oricând reşedinţa patriarhală cu o chilie smerită, din oricare mănăstire a ţării. Camera sa din Dealul Mitropoliei, în care videocamerele de televiziune au intrat la un moment dat, era o încăpere simplă, era o cameră de monah. Deşi purtând cea mai strălucitoare mitră a Sfântului Sinod al României, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist nu înceta a fi un înţelept ucenic al sfinţilor călugări de la Sihăstria Voronei, prima chinovie în care s-a format. Prea Fericirea Sa povestea adesea că plecarea sa spre mănăstire nu a fost un lucru îndelung plănuit, ci a fost un impuls năvalnic, căruia i-a dat urmare fără îndoieli şi fără a-şi imagina că este posibilă o răzgândire. A trăit timp de 78 de ani în mănăstire, închinându-şi fiecare gând, fiecare vorbă, fiecare gest, lui Dumnezeu şi slujirii Bisericii.

În predicile sale din ultimii ani, forţa Patriarhului nostru s-a văzut mai mult decât oricând: era tot mai insistent în a spune tuturor că viaţa trebuie preţuită, că nu trebuie să ne pierdem credinţa, că trebuie mereu să respectăm tradiţiile bune şi să evităm cu înţelepciune ispitele veacului nostru. Intuia că trebuia să se grăbească. Iar faptul că a predicat până în ultima clipă arată în mod limpede câtă conştiinţă misionară avea. Chiar la vârsta de 92 de ani, Prea Fericirea Sa prezida Sfântul Sinod, făcea şedinţe cu episcopii şi preoţii din administraţia bisericească, verifica şi semna acte, era prezent la întruniri oficiale, făcea vizite misionare nu doar în ţară, ci şi peste hotare. A fost un om care s-a dedicat Bisericii. A fost un om de jertfă, pentru care credinţa şi Biserica au fost coordonatele fundamentale ale vieţii.

Se vor scrie şi spune multe lucruri despre Prea Fericitul Părinte Teoctist, mai ales în aceste zile. Sunt sigur, însă, că ni-l vom aduce aminte mereu, ca pe o icoană a modestiei, blândeţii şi bunătăţii. Eu mi-l voi aminti întotdeauna în acea lumină strălucitoare de pe malul lacului Vorona, peste care se suprapunea, firesc, chipul său mereu zâmbitor.