Nu știam ce să fac cu ele, erau prea multe. Gânduri mici, d-aia îmi și încăpeau în cap. Le simțeam dând din coate ca să-și facă loc înăuntru. Târziu, dar târziu de tot, mi-am dat seama de ce îmi
Călătoria sfinților și darurile revărsate în lume, de-a lungul veacurilor
Suntem plini de bucurie și împlinire sufletească atunci când descoperim lucrarea lui Dumnezeu în lume, prin rugăciunile sfinților, pentru „că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16). Ei sunt prietenii și casnicii Domnului, și reprezintă modele și icoane spre care au privit și privesc creștinii din toate vremurile, iar faptele lor sunt călăuze și îndemn permanent la urmare „ai celor care, prin credință și îndelungă răbdare, moștenesc făgăduințele” (Evrei 6, 12).
Insula, acest tărâm singular și enigmatic, poate fi contemplată, într-o viziune simbolică, ca un petic de pământ solitar, străjuit din toate părțile de tumultul nesfârșit al apelor zbuciumate, ce-și frâng valurile neobosite asupra-i. Dintr-o altă perspectivă, putem spune că fiecare dintre noi suntem asemenea lor pe acest pământ, spre care greutățile, ispitele și altele asemenea vin precum săgețile ascuțite…
Însă, așa cum omul se află în comuniune, prin Dumnezeu, cu celelalte persoane, El veghind și proteguind întreaga viață, asemenea și insulele despre care facem vorbire sunt ocrotite de sfinți, fiind astfel parte integrantă din pământul, istoria și spiritualitatea Ortodoxiei.
Am descoperit, printre altele, întâmplări de o frumusețe aparte, ce răzbate dintr-o epocă zbuciumată a istoriei creștinătății grecești, o perioadă marcată de suferințe și încercări. După căderea Constantinopolului, cele mai multe teritorii grecești au fost ocupate de turci, cunoscând astfel încercări cumplite în istorie. Dar au fost câteva insule ferite de această situație nefastă, întrucât nu au cunoscut stăpânirea otomană.
Dintre acestea, cele mai cunoscute în spațiul întregii creștinătăți rămân insula Kerkyra sau Corfu, după vechea denumire, insula Zakynthos și insula Kefalonia. Fiecare dintre cele trei este proteguită de către un ocrotitor, Corfu fiind păzită de mai bine de jumătate de mileniu de Sfântul Ierarh Spiridon, după ce moaștele sale au fost duse acolo, împreună cu cele ale Sfintei Teodora, Împărăteasa Bizanțului.
Insula Zakynthos este ocrotită de Sfântul Ierarh Dionisie, a cărui viață plină de iubire și dăruire pentru cei mulți, chiar și pentru cei păcătoși, ne impresionează, iar insula Kefalonia este străjuită de Sfântul Gherasim Kefalonitul.
Aceste trei insule, fiecare cu identitatea și spiritualitatea sa aparte, au beneficiat de protecția venețienilor, a căror prezență, deși marcată de specificul lumii apusene, cu alte obiceiuri și tradiții, a fost una providențială. Venețienii au înțeles în mare parte trăirile ortodocșilor din aceste pământuri înconjurate de ape, care doreau să-și păstreze credința, ethosul și frumusețea tradițiilor, cerând pentru aceasta ajutor, cum era și firesc, de la creștinii puternici ai acelei perioade.
În aceste insule, s-au remarcat mulți ortodocși luptători, nobili, bogați, care, deși puțini la număr în acele vremuri, au lăsat o amprentă puternică asupra istoriei locurilor. În vremea frecventelor incursiuni turcești, ei s-au remarcat a fi cu adevărat neînfricați.
Pelerinii care pășesc pe aceste insule descoperă cu uimire un farmec aparte, în care specificul arhitecturii italiene, cu influențe venețiene evidente, se împletește armonios cu tradițiile ortodoxe. Bisericile și clopotnițele impunătoare, cu linii elegante și detalii artistice rafinate, reflectă această sinteză culturală unică. De asemenea, atmosfera cultică păstrează, în mod subtil, ecouri ale epocii venețiene, mai ales prin dorința localnicilor de a conserva muzica așa cum răsuna ea în vremurile de demult, când venețienii susțineau și inspirau astfel de practici.
Din vremuri îndepărtate și până astăzi, insula Corfu se distinge prin bunăstarea deosebită a comunității elene. Cinstirea Sfântului Ierarh Spiridon în această vestită insulă își are începuturile în vremuri tulburi, la doar trei ani după căderea glorioasei cetăți a Constantinopolului, când moaștele sale au fost mutate aici, în taină, din cetatea Sfântului Constantin, împreună cu ale Sfintei Teodora, Împărăteasa Bizanțului.
Sunt multe istorisiri despre acest moment, când, prin evlavia unui monah, au ajuns în acest loc pentru a nu fi profanate de către musulmani. De atunci și până acum, într-un răstimp de aproape 600 de ani, Sfântul Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei, a săvârșit nenumărate minuni, apărând insula de multe primejduiri.
Aduse în insula Corfu, moaștele pământești pline de Duh ale Sfântului Spiridon s-au stabilit aici ca și cum ar fi fost locul pe care sfântul participant la Sinodul I de la Niceea l-ar fi ales, printr-o rânduială pecetluită în planul lui Dumnezeu.
În lumea creștină există numeroase localități care adăpostesc moaștele unor sfinți, fie că aceștia au aparținut de-a dreptul pământului respectiv, fie că, prin pronia divină, s-au împământenit acolo venind de departe. De multe ori, aceste prezențe sunt ghidate de criterii ce rămân ascunse înțelegerii noastre, fiind manifestări ale binecuvântării lui Dumnezeu. Tot astfel s-a întâmplat și pe pământul românesc, unde moaștele unor sfinți, unanim cinstite în lumea ortodoxă, au fost aduse și au rămas ca semn al unei lucrări divine. Prin lucrarea Duhului Sfânt, aceste sfinte odoare au dovedit o fidelitate aparte față de glia românească și față de poporul credincios, săvârșind de-a lungul timpului nenumărate minuni.
Revenind la istoria strămutării trupului Sfântului Spiridon, hăruit de Dumnezeu cu darul neputrezirii, odată adus în Corfu, a fost așezat inițial într-o capelă personală, apoi mutat, după un atac al venețienilor, într-o biserică importantă, alături de care a fost construit cel mai înalt turn clopotniță din toate insulele ionice, continuând stilul arhitectonic al edificiilor bisericești din Zakynthos, Kefalonia sau Patras.
După așezarea în acest loc a moaștelor Sfântului Spiridon, locuitorii Kerkyrei au simțit de nenumărate ori puterea lor ocrotitoare în fața primejdiilor. Ele sunt mărturisite și acum, deși unele s-au petrecut în urmă cu trei sute de ani sau mai bine, așa cum a fost momentul de la 11 august 1716, când turcii pregăteau un puternic atac asupra insulei. Erau 33.000 de turci aflați în apropiere, pe mare, gata să atace insula. Celor numai 4.800 de locuitori ai insulei le-ar fi fost imposibil să apere binecuvântatul petic de pământ elen. În ajunul confruntării planificate s-a stârnit o furtună înfricoșătoare, cum nu a mai fost vreodată menționată în luna august, timp cu specific secetos. Martorii acelui eveniment mărturiseau că dezlănțuirea stihiilor fusese atât de mare încât semăna mai mult cu un potop, care a distrus în bună parte armata otomană, aflată în ambarcațiuni ancorate în preajma țărmurilor insulei, așteptând ordinul asaltului.
Locuitorii au perceput acest act ca o intervenție mijlocită de Sfântul Spiridon, iar pentru a-și arăta recunoștința, insula organizează până în zilele noastre o procesiune anuală la 11 august, în care moaștele sfântului sunt purtate cu mare evlavie pe străzile orașului. Această tradiție atrage mulțimi de credincioși, printre care se regăsesc tot mai mulți români veniți să ia parte la acest moment sacru, cerând, la rândul lor, binecuvântarea sfântului.
În afară de procesiunea din august, și alte evenimente remarcabile sunt comemorate cu rugăciuni și pelerinaje. Printre acestea se numără procesiunea din Duminica Floriilor și cea din Sâmbăta Mare, care amintesc de alte intervenții miraculoase ale sfântului. În special, cea din Sâmbăta Mare evocă izbăvirea insulei de foamete, când o lungă perioadă de lipsuri a fost curmată în mod neașteptat. Potrivit mărturiilor, un căpitan de corabie ancorat în larg a povestit că i s-a arătat Sfântul Spiridon, poruncindu-i să ducă hrană locuitorilor insulei. Minunea a avut loc cu o zi înainte de Paști, marcând astfel un moment de mare bucurie și eliberare.
La acestea se mai adaugă procesiunea din prima duminică din luna noiembrie și, desigur, cea de la sărbătoarea Sfântului Spiridon, în ziua de 12 decembrie a fiecărui an.
Pentru moaștele Sfântului Spiridon, pe lângă o veche raclă de argint, s-a confecționat una impunătoare, asemănătoare celei în care se află moaștele Sfântului Dionisie de la Zakynthos și, de asemenea, o raclă cu mâna dreaptă a ierarhului niceean, pe care Mitropolitul Timotei al Kerkyrei a obținut-o de la Roma în anul 1984, după un lung dialog cu eclesialii apuseni.
Insula Corfu poartă semnele binecuvântării lui Dumnezeu prin prezența moaștelor Sfântului Spiridon și ale Sfintei Împărătese Teodora, la care se adaugă și alte fragmente de sfinte odoare, ale sfinților care, prin puterea lor ocrotitoare, au făcut-o nebiruită în fața încercărilor istoriei.
A rânduit Dumnezeu ca în această insulă să slujească ierarhi cu o largă deschidere către universal, așa cum a fost și Mitropolitul Athenagoras, devenit mai târziu arhipăstor al grecilor de pe continentul nord-american, apoi Patriarh Ecumenic, cel care în tinerețea lui îl întâlnise în mod providențial pe mult nedreptățitul ierarh care-și aflase sălaș la Eghina, Sfântul Nectarie.
De asemenea, se remarcă perioada de slujire a Mitropolitului Timotei, care a reușit să întregească moaștele Sfântului Spiridon, mâna cea dreaptă adusă în timpul arhipăstoririi sale fiind purtată în procesiune în mai multe locuri din lume, printre care și în România, la Iași, în anul 2019.
Trecerea timpului și călătoria noastră către Împărăția lui Dumnezeu le încredințăm ocrotirii sfinților. Insula Corfu, binecuvântată cu prezența Sfântului Ierarh Spiridon, participant la primul Sinod Ecumenic, poartă în sine darul sfințeniei ce străbate veacurile. Tot astfel, alte locuri din Grecia au primit moaștele unor sfinți aduse de departe, ca semn al purtării de grijă a lui Dumnezeu față de acele tărâmuri.
România, la rândul său, a fost binecuvântată cu sfinți ale căror moaște au găsit odihnă aici, răspunzând parcă chemării și iubirii unui popor profund credincios. Astfel, Sfânta Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Dimitrie cel Nou, ale cărui moaște veghează Bucureștiul, Sfânta Filofteia de la Curtea de Argeș, Sfânta Tatiana și alți sfinți veniți de departe au găsit la noi un loc al credinței vii și al evlaviei nemărginite. Dragostea și căldura cu care românii îi cinstesc au transformat aceste odoare sfinte în punți de legătură între cer și pământ, dar și între neamurile întregii Ortodoxii. Astfel, moaștele acestor sfinți nu doar că binecuvântează pământul românesc, ci unesc trecutul cu prezentul, întărind credința în drumul nostru către veșnicie, spre care „alergăm cu stăruință [...], privind la Iisus, începătorul și plinitorul credinței” (Evrei 12, 1-2).