Călătoria smereniei

Una dintre apoftegmele cele mai cunoscute, și în același timp cele mai zguduitoare despre Avva Sisoe, dintre cele pe care le găsim în Patericul egiptean, este cea care relatează moartea bătrânului.

„Povestea, despre Avva Sisoe, că atunci când era aproape de sfârșit, iar părinții stăteau împrejurul său, fața i-a strălucit ca soarele. Zice: «Iată, a venit Avva Antonie». Peste puțin timp zice din nou: «Iată, a venit corul profeților». Și iar fața lui a strălucit foarte tare. A zis: «Iată, a venit corul apostolilor». Atunci strălucirea feței sale s-a dublat. Dintr-odată, părea că vorbește cu cineva. Bătrânii l-au iscodit: «Cu cine vorbești, părinte?». El a zis: «Au venit îngerii să mă ia și-i rog să-mi îngăduie să mă pocăiesc puțin”. Bătrânii îi zic: «Dar nu-ți trebuie nici o pocăință, părinte!» Bătrânul le zice: «Drept să vă spun, nu știu dacă am început vreodată». Atunci și-au dat seama că atinsese desăvârșirea. Apoi fața sa a devenit ca soarele și toți s-au cutremurat. El le spune: «Priviți, a venit Domnul și zice: duceți vasul ales al pustiului». Îndată și-a dat suflarea, devenind ca un fulger și toată încăperea s-a umplut de bună mireasmă.”

Viața Avvei Sisoe este construită în jurul smereniei, despre care vorbește, dar mai ales pe care o practică. Iar finalul vieții este tocmai încununarea smereniei sale abisale. Îl vedem cum merge în jos, adâncindu-se în smerenie, în vreme ce toate semnele confirmau desăvârșirea sa.

Povestirea este construită în crescendo. Apropiindu-se de sfârșit, vin să îl întâmpine pe marele bătrân corurile profeților și ale apostolilor, iar apoi îngerii. Acestora din urmă le cere să îi mai dea timp pentru a se pocăi. Smerenia și pocăința, vedem aici, reprezintă un drum lung, fără de capăt, după modelul pe care Domnul ni-l arată. Niciodată aventura smereniei nu se încheie. Ba dimpotrivă, cu cât te adâncești mai mult în smerenie (sau poate mai bine ar fi să zic că te înalți), cu atât căutarea ei și conștiința propriei puținătăți devin mai intense. Iar lucrul acesta se vede în pasul următor pe care îl face bătrânul. În clipa în care cei din jurul lui, convinși de desăvâr­șirea sa, îi spun că nu mai are nevoie de pocăință, bătrânul se întreabă meditativ, dacă a început vreodată cu adevărat. În acest moment de tensiune, frații din jurul bătrânului devin convinși că el atinsese desăvârșirea.

Apoftegma mai vine cu un detaliu important la final. Bătrânul primește la final încredințarea de la Dumnezeu a desăvârșirii sale, în clipa în care Îl aude pe Domnul Însuși zicând: „Duceți vasul ales al pustiului”.

Întreaga relatare a sfârșitului pământesc al Avvei Sisoe arată cum lunga călătorie a smereniei se încheie în brațele primitoare ale lui Dumnezeu.