Călătorie cu un înger

Nefericitul artist genial, clasic şi modern în acelaşi timp, Vincent van Gogh spunea că dacă cineva priveşte "într-adevăr cu atenţie" pictura lui Rembrandt, "va fi sigur că Dumnezeu există". El nu se referea la tematica tablourilor, ci la felul cum bătrânul maestru exprima lumina. Spun "exprima", pentru că Rembrandt înalţă lumina la rangul de personaj, de componentă a subiectului, implicată activ în ceea ce tabloul vrea să spună. Privindu-i pictura, te întrebi deseori care e secretul aspectului ei cinematic, al felului cum un penel şi o paletă de culori reuşesc să sugereze mişcarea continuă a personajelor care trăiesc pe pânză. Într-adevăr, opinia lui Van Gogh poate explica realizarea antistatică a conţinuturilor. Cuvintele lui de mai sus lămuresc misterul luminii din tablourile lui Rembrandt despre care s-a vorbit mereu.

S-a analizat semnificaţia aşezării ei în centrul acţiunii, delimitarea de contururile de umbră, s-a scos în evidenţă geniul cu care cele două alternează, măiestria incomparabilă cu care pictorul punea astfel accentul pe ceea ce considera el ca esenţial.

Van Gogh consideră că lumina din tablourile lui Rembrandt le înzestrează cu o putere sugerând iubirea pe care ne-o arată Dumnezeu. Sensibilitatea sa creatoare percepe în această iubire sensul frumuseţii naturii, a creaţiei dumnezeieşti, care se înnoieşte mereu, în care străluceşte slava dumnezeiască. În ea se recunoaşte prezenţa lui Dumnezeu în toată existenţa noastră, după cuvintele lui Angelus Silezius: "O, omule, unde fugi să-l cauţi pe Dumnezeu? El e în tine."

Înţelegem oare că omul este fiinţa privilegiată pentru care Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său, Iisus Hristos, arătându-ne prin aceasta iubirea Sa? Pe Fiul Său, care a murit pentru noi şi a înviat, eliberându-ne şi pe noi de moartea veşnică! Se poate imagina o mai copleşitoare dovadă de iubire? În felul acesta ni s-a deschis nu numai calea pentru a înfrânge moartea, ci pentru o viaţă ale cărei dimensiuni spirituale sunt cu totul altele decât cele ştiute până atunci. Dăruindu-le omului, Iisus Hristos a deschis o eră nouă. Omul este cel care foloseşte natura, lumea pentru a dezvolta mai departe creaţia, pentru a descoperi în ea noi posibilităţi şi sensuri. Aceasta nu înseamnă o atitudine fără limite antropocentrică. Noi, creştinii, mărturisim cu smerenie că pământ suntem şi în pământ vom merge, unde toţi pământenii merg, că vieţuirea noastră aici este doar o primă etapă, o pregătire pentru veşnicia în lumina dumnezeiască pe care trebuie să ne străduim a o merita. O etapă în care aspectul material serveşte sufletului nemuritor cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om.

În cartea sa "A fi creştin", Hans Küng spune: "Un indiferentism paralizant, distrugător, agnostic-relativizant, care acceptă nediferenţiat orice convingeri, chiar dacă la început le consideră eliberatoare, devine chinuitor în monotonia lui, pentru că a renunţat la toate normele ferme de viaţă." Ele ne-au fost date prin învăţătura Mântuitorului care ne-a deschis perspective noi. Mesajul Său a deschis orizonturi necunoscute până atunci. El a murit şi a înviat pentru noi, arătându-ne în felul acesta unic, dincolo de orice putinţă de exprimare, dragostea infinit absolută pe care ne-o poartă. El a învins moartea, pentru ca şi noi să învingem moartea, prin aceasta arătându-ne posibilitatea altui fel de existenţă, după unităţile dumnezeieşti de măsură. Dezvăluindu-ne o nouă înţelegere a vieţii, pe care ucenicii Săi au răspândit-o pretutindeni.

Ne-am întrebat vreodată cum de aceşti oameni, trăind într-o lume cu mentalităţi şi moşteniri religioase ferme, bine stabilite, impregnate de spiritualitatea vremii lor, de filosofia greacă şi de misterele cultului tradiţional al credinţelor lumii romane, au părăsit ambianţa cunoscută, familiară lor, pentru a propovădui, cu riscul vieţii pe care deseori au pierdut-o, credinţa cea nouă, eliberatoare, care aducea cu sine speranţa iertării păcatului originar, al eliberării din moartea definitivă? Credinţa eliberatoare, speranţa iertării ar trebui să ne însoţească totdeauna pe fiecare dintre noi, aşa cum îngerul l-a însoţit pe Tobie. "Ce bine este să te însoţească un înger, chiar dacă nu ştii că e un înger!" Este o frază care izvorăşte dintr-o profundă încredere în lumina iubirii lui Dumnezeu pentru noi, aşa cum o exprima prin mijloacele familiare lui şi marele Rembrandt. Pe el l-a întovărăşit într-adevăr un înger atunci când a pictat…

Raimon Panikar, bine-cunoscutul specialist indian în istoria religiilor, spune că e necesară o transcendere a raţionalităţii noastre, în sensul de depăşire a ei, de metanoia. E necesară o întoarcere la propriile rădăcini ale creştinismului, la patria noastră spirituală adevărată, în care "mă identific şi accept să fiu identificat drept creştin" (Jürgen Werbick, "Despre creştinismul decis şi nedecis", Düsseldorf 1992). Ar trebui să învăţăm de la bătrânul maestru olandez care a văzut în lumina tablourilor sale expresia iubirii lui Dumnezeu pentru om, care s-a identificat şi a acceptat să fie identificat drept creştin. Ar trebui s-o învăţăm şi de la Van Gogh, tragicul geniu al lucidităţii aşternute pe pânză ca un superb şi cutremurător memento mori. Şi să înţelegem că, oricare ar fi mijloacele de exprimare, putem descoperi drumul pe urmele lui Iisus Hristos spre îmbunătăţirea şi eliberarea omului pe care o nădăjduim cu toţii.