Călcâie crăpate

Umblam desculți, ca să putem aduce seara acasă o grămăjoară de ță­râ­nă în crăpăturile din călcâie.
Dacă stăteam prea mult cu picioarele în iarbă, ne puteam trezi cu ochii verzi la sfârșitul verii.
Când se întâmpla să umblăm mai mult decât trebuie pe cer, ne trezeam cu ei albaștri.
Iar când începea ploaia, ni se făcea frică de fulgere și fugeam iute înapoi, d-asta nu se putea spune despre ochii nici unuia dintre noi că sunt rupți din curcubeu.
Din grămăjoarele de țărână de peste vară făceam un câmp mititel în podul casei, pe care-l semănam, înainte să înceapă iarna, cam cu tot ce văzusem că seamănă oamenii din sat pe câmpul cel mare.
Lanuri de grâu, nu mai mari ca podul palmelor mele, foșneau peste iarnă în pod. Iar noaptea vedeai razele năsturașilor de floarea-soarelui ieșind prin acoperiș și luminând cerul.
Câteva le îndreptasem spre tavan, ca să nu mai fiu nevoit să aprind lampa, când aveam chef să citesc!
Nu uitam nici de pepeni, ce se coceau mai repede decât mă așteptam, pentru că-i puneam chiar în apropierea hornului.
Prin februarie, eram ocupat cu seceratul și treieratul grâului, apoi cu dusul lui la moară.
Mama credea, când veneam de afară, că am sprâncenele albe de la ger, dar era de la sacii cu făină, din care făceam mai apoi niște pâini mici, atât de mici, încât le dădeam furnicilor să mănânce. Se potriveau de minune cu foamea lor, nu și cu cea a oamenilor, care era foarte mare, mare de tot.
Când se întorceau primele berze, mă lungeam cu fața în sus pe miriștea din pod și sorbeam printr-un pai subțire de grâu primăvara de afară.
Doamne, cât de lacom puteam să fiu! Nu mai voiam să las primăvară pentru nimeni. Nici măcar pentru mine, cel de mai târziu.
Dovadă a lăcomiei de atunci este că m-am trezit cu părul complet alb într-o zi.
E de la făină, i-am spus mamei, când m-a întrebat.
Ea s-a uitat cu ochii ei de culoarea cerului în ochii mei de culoarea pământului și mi-a spus:
- Știu de la ce! Crezi că poți să mă minți?!