Calea slujirii aproapelui, drum către Împărăţie

Cu puține zile înainte de începerea Postului Naș­te­rii Domnului, medităm la una dintre parabolele rostite de Mântuitorul Iisus Hristos în timpul misiunii Sale pământești.

Pilda pledează pentru un om milostiv, căruia îi păsa de suferințele aproapelui său, rănit de tâlhari. În­tâm­plarea a fost luată din realita­tea timpului, pentru că de la Ierusalim la Ierihon era o cale numită a sângelui sau a tâlharilor, cu multe peșteri unde se adăposteau rău­făcători, care îi atacau pe călătorii veniți din Galileea și Samaria, ori din alte locuri.

Omul căzut pe cale era o victimă, între multe altele, întâlnite în vremea aceea, pentru că răufăcătorii căutau averile călătorilor către Ierusalim ori ale celor care se întorceau după ce făceau negoț. Erau între ei mulți care mergeau să se închine la Templul din Ierusalim.

Pilda se adresa mai ales cunoscătorilor și propovăduitorilor Legii Vechi, care nu erau sinceri şi se apropiau de Mântuitorul nu pentru a învăța ceva, ci căutau să-L prindă în cuvânt, cu dorința de a-L învi­novăți. Cu un astfel de interlocutor Mântuitorul a avut discuția așezată într-o pildă care îi viza pe farisei și cărturari.

Omul căzut pe cale, pe lângă care au trecut succesiv slujitorii Templu­lui, rămași insensibili la sufe­rin­ța celui prezentat de Evanghelie, aproa­pe mort, sau într-o altă tradu­ce­re, abia viu, avea nevoie de ajuto­rul altora. În mod neașteptat, acesta a venit din partea unuia desconsiderat de iudei, un samarinean cu care nu aveau comuniune. Relațiile dintre iudei și samarineni păreau a fi ireconciliabile. Mântuitorul l-a oferit ca exemplu pozitiv pe samarinean, arătând că de multe ori primim ajutorul de la o persoană neaș­tep­tată, iar uneori chiar de la cei pe care îi desconsiderăm.

Pilda este de mare actualitate, mai ales în vremea noastră, când foar­te puțini oameni privesc alături, la cei căzuți pe cale. Deși cuvintele Evangheliei şi ale Sfinților Părinți ne recomandă atenție față de ceilalți, rămânem insensibili la durerea, suferințele, încercările, cererile pe care ni le adresează şi pe care le ignorăm aproape întotdeauna. De ce credeți că Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că Mântuitorul Hristos Se așază permanent la ușa bisericii şi așteaptă ajutorul nostru sub chipul săracilor? Împreună cu ei Se află Mântuitorul Hristos, până la sfârșitul veacurilor. Preocuparea excesivă de a ne gândi doar la noi, de a trece pe lângă oamenii aflați în suferință, de a-i ignora, sub diferite pretexte, ne face să fim asemenea slujitorilor Legii Vechi.

Mântuitorul le-a spus celor care Îl ascultau, care nu veniseră cu inimă curată în preajma Lui, că aproapele este tot omul care are nevoie de ajutorul nostru, mai ales că în gândirea poporului ales aproapele însemna doar cel de același neam şi sânge cu el.

Dacă atunci erau puțini oameni căzuți pe cale, acum sunt tot mai mulți. După cum spun Părinții Bisericii, omul căzut pe cale îi reprezintă pe Adam şi pe toți care au des­cen­dența din el, pe cei loviți de păcat, de patimi și moarte, depărtaţi de Dumnezeu, fără dorința întoarcerii și a întâlnirii cu El.

Bunul samarinean nu este altul decât Mântuitorul Iisus Hristos, Care a venit, arătându-ne calea slujirii aproapelui, despre care toți putem vorbi frumos, dar acţionăm cu dificultate și anevoie la vremea împlinirii faptelor.

Evanghelia acestei duminici ne recomandă calea slujirii aproapelui. Dacă ne-am putea scuza uneori că nu le putem oferi casa, avuțiile sau diferite bunuri materiale, nimeni nu poate fi iertat de lipsa atenției sau a cuvântului bun pe care îl poate dărui unui om aflat în suferință. Suferința nu este doar aceea a omului căzut pe cale, ci și a celor singuri, uitați, vârstnici, pe care nici măcar propriii lor copii nu-i caută, a părinţilor care și-au lăsat copiii și au plecat pentru o bucată de pâine în lumea cea mare, nemaigândindu-se la familiile lor.

Evanghelia îi îndeamnă pe fiii Bisericii să cugete mai puțin la ei și mai mult la alții, pentru că fiecare dintre noi în ziua din urmă va lua doar faptele pe care le-a făcut pentru alții, nu și pentru sine. Mântuitorul ne îndeamnă să-I urmăm milostivirea arătată și pe care o mărturisim la fiecare Sfântă Liturghie. Cei care participă cu atenție aud adeseori ecfonisele slujitorilor Bisericii, care spun: „Că bun și milostiv și iubitor de oameni ești”, iar după aceea mărturisim că este „Dumnezeul îndură­rilor și al iubirii de oameni”.

Toate aceste cuvinte vorbesc despre o realitate clară, că Mântuitorul a arătat față de noi iubirea Sa nemărginită, pe care suntem datori s-o urmăm și s-o împărtășim la rândul nostru.

Mâine îl pomenim pe unul dintre marii ierarhi ai Bisericii noastre, pe slăvitul Ioan Hrisostom, cel cu mintea și cuvintele de aur, strălucit teolog și exeget, alături de slăviții păstori de suflete din „veacul de aur” și din perioadele de zbucium și luptă grea.

Sfântul Ioan Gură de Aur este cel mai pomenit ierarh din Biserica noastră la sfintele slujbe, mai ales la Liturghia care-i poartă numele și pe care a diortosit-o și îmbogățit-o, în comparație cu rânduiala Euharistiei care se oficia în vremea când a ajuns ierarh al Bisericii. Pentru râvna cea mare manifestată prin cuvântul scris şi rostit, Dumnezeu a rânduit ca numele să-i fie pomenit în cea mai mare parte a anului, la toate Liturghiile săvârșite, atât la Proscomidie, înainte de începutul slujbei, cât și la finalul ei.

Deși nu a trăit ani îndelungați, a avut o viată intensă. Teologii spun că a scris mult, chiar mai mult decât Origen, și că a iubit Biserica aşa cum rareori s-a întâmplat în istorie, înfruntând felurite încercări, iar în locul prieteniei pe care o arăta s-a întâlnit cu nerecunoș­tin­ța celor din preajmă. Sfântul Ioan Gură de Aur, după o activitate misionară și ascetică în Antiohia Si­riei, unde a fost diacon și preot, a păstorit zece ani Biserica Constantinopolului, fiind supranumit „ambasadorul săracilor”.

Slujitorii Bisericii pot privi la smerenia lui adâncă și la fuga de preoție, pe care a arătat-o mulți ani la rând, rămânând departe de slujirea Sfântului Altar, socotindu-se nevrednic. A închinat cele mai frumoase cuvinte slujirii preoțești, dar și nevoințelor monahicești. Pe lângă tratatul cunoscut Despre preoție, a scris profund despre diferențele dintre slujirea monahilor și a regilor, spunând că tot ceea ce fac regii este legat numai de pământ, dar nevoința monahilor și a slujitorilor Bisericii este îndreptată către veșnicie.

S-a nevoit în munți, în isihie, în rugăciune profundă, dobândind asemenea marilor bărbați ai Bisericii darul Duhului Sfânt pentru râvna și stăruința sa.

Tâlcuia scrierile nou-testamentare, în special opera marelui Apostol al neamurilor, Pavel. Unul dintre slujbașii imperiali, căzut în dizgrație, i-a cerut audiență, dar l-a rugat să ajungă la reședința arhiepiscopală noaptea, pentru a nu fi văzut de unii sau de alții. Când a ajuns, Proclu s-a dus să vadă dacă arhiepiscopul îl poate primi. Prin ușa întredeschisă, l-a văzut vorbind cu un om necu­noscut, care îi șoptea ceva la ureche, și i-a spus demnitarului că nu-l poate primi. Arhiepiscopul și-a adus aminte de dorința celui care in­ten­ționa să-i spună supărările prin care trecea. Ucenicul i-a spus: „A venit în câ­teva seri, dar erai întotdeauna ocupat cu un necunoscut care stătea aproape de ureche și îți șoptea ceva”. Arhiepiscopul mirat i-a răspuns: „N-a fost nimeni la mine în aceste zile, am lucrat până noaptea târziu la comentariile epistolelor Sfântului Apostol Pavel. Uitându-se atent, uce­nicul a văzut că Sfântul Pavel, cu chipul în icoana din chilia arhi­episcopului, era de fapt omul care îi stătuse alături și îl inspira în scrierea lui.

Chiar dacă a avut sfinte bucurii pe care le-a primit tainic de la Domnul, Sfântul Ioan Gură de Aur a trecut prin mari încercări, mai ales prin atitudinea manifestată faţă de el de împărăteasa Eudoxia, pe care a avut curajul s-o înfrunte de mai multe ori. Eudoxia, dimpreună cu cei din anturajul său, l-a exilat, iar marele Ioan Gură de Aur a murit în 407, departe de Biserica unde propovăduia Evanghelia și de credincioșii care îl iubeau. Abia după 31 de ani, moaştele i-au fost aduse la Constantinopol, în timpul lui Teodosie al II-lea, și au fost așezate în Catedrala Arhiepiscopală.

Istoria cetăţii Constantinopolului consemnează că la 431 corabia care i-a adus moaștele din exil nu a putut acosta în port, ci într-un loc aproape de via femeii văduve, pe care Ioan Gură de Aur a apărat-o, vie răpită în mod nedrept de împărăteasa Eudoxia. În piața din faţa catedralei, Teodosie al II-lea și-a scos mantia imperială și a aşezat-o înaintea sfintelor moaște, zicând: „Îmi cer iertare în numele mamei mele pentru umi­lin­țele ce ți le-a pricinuit”.

Sfântul Ioan Gură de Aur este unul dintre marii dascăli ai iubirii creștine, prin lucrarea sa sfântă şi prin scrierile care sunt mereu actuale, deși au trecut 1.600 de ani.

Înălțăm rugăciuni smerite către Părintele îndurărilor și al milostivirii, să dobândim sporită atenție față de omul aflat în suferință, să fim samarineni milostivi, după cum a fost permanent și rămâne până la sfârșitul veacurilor Domnul slavei. Să-I urmăm exemplul, pentru a ne bucura împreună cu El în veșnicie, cu sfinții Lui și cu marele ierarh, Sfântul Ioan Gură de Aur.