Când părinții nu pot visa la viitorul copiilor

Nu ştiu dacă vei fi de acord cu ceea ce voi spune, dar cred că orice om are în general o părere foarte bună despre sine. Iar asta se vede din faptul că, de fiecare dată când greşeşte, primul lui impuls este acela de a contesta, de a se justifica, de a se apăra. Acesta este rodul pur al vieţuirii în văzduhul fanteziei, unde tronează idolul ima­ginii proprii, căruia i se aduce constant cuvenita închinăciune. Şi din această pricină se întâmplă să nu realizezi teribila amputare de suflet pe care ţi‑o produce evaziunea din realitate, decât numai când viaţa te pune faţă‑n‑faţă cu un om suferind - trupeşte sau sufleteşte, nu contează - şi constaţi că nu ştii ce să‑i spui şi ce să‑i faci, nu ştii cum să‑l abordezi ca să‑i dai un ajutor esenţial în rezolvarea problemei lui. Aşa că mai bine găseşti soluţia spunând un „Dumnezeu să te ajute, omule!” şi pleci mai departe şi‑ţi vezi de drumul tău, rugându‑te să‑l ajute cine poate.

Să presupunem, de pildă, că întâlneşti o familie care are un copil suferind de autism. Ce ai putea să le spui, cum ai putea să‑i ajuţi pe acești oameni? E o problemă nouă, specifică civilizaţiei moderne, dar care astăzi poate fi întâlnită din ce în ce mai des chiar şi în societatea românească. Există familii cu un astfel de copil, care se zbat undeva la limita subzistenţei sau a dezamăgirii din cauza susţinerii mai mult decât simbolice a statului sau a eficienţei minime a terapiilor. Şi poate că nu acestea ar fi motivele cele mai mari de disperare ale acestor oameni, ci lipsa unei înţelegeri mai profunde din partea comunităţii, fie civile, fie bisericeşti, care să le ofere nădejdea necesară de a merge înainte, spre un viitor cu totul imprevizibil.

De aceea, e bine să aflaţi că familiile în care se află copii cu autism nu sunt „normale”, nu seamănă deloc cu ale noastre. Ele nu‑şi fac planuri, nu au obiective măreţe, nu visează ca fiii lor să devină oameni „mari”, „personalităţi”, „nume”. Dimpotrivă, aceste familii nu vor să ştie de viitor, nu cugetă la ce vor face copiii lor mai târziu, nu cugetă dacă ei vor avea forţa necesară de a‑i susţine pe fiii lor în condiţiile în care ei înşişi vor îmbătrâni şi vor deveni neputincioşi. Ei nu pot visa, nu se pot lăsa pradă fanteziilor legate de un viitor spectaculos, aşa cum facem noi.

Aceşti oameni îşi depun toată puterea în a fi alături de copiii lor astăzi, de a‑i duce la terapie, la şcoală - acolo unde este cu putinţă - şi se roagă să aibă forţa necesară de a nu se poticni pe parcursul zilei. Ei nu pot gândi mai departe, pentru că toate resursele lor sunt destinate prezentului. Întreaga lor energie fizică şi psihică este destinată ducerii la bun sfârşit a zilei de astăzi.

E de‑a dreptul uimitor ce se întâmplă cu aceşti părinţi! Pentru că în cazul acestor oameni sunt date peste cap toate tezele psihologiei moderne. Aşa cum se observă din viaţa lor, ei trăiesc la modul cel mai real, chiar şi în lipsa unor obiective majore pe care să le urmărească cu aceşti copii. Ei merg înainte în ciuda absenţei unui sens.

În această pildă de viaţă se află o adevărată minune. Pentru că aici însăşi viaţa devine una cu sensul. Aşa mi‑a spus o mamă a unui astfel de copilaş: „Simt că mă întăreşte Dumnezeu să duc la capăt fiecare zi. Altfel cum aş fi făcut faţă situaţiei noastre? Omeneşte vorbind, cum m‑aş fi împăcat cu gândul că toată viaţa copilul va fi dependent de ajutorul meu?”. Şi se întâmplă această întărire întrucât, într‑un anume fel greu de explicat, copilul, chiar dacă e bolnav, poartă în sine o mare binecuvântare a lui Dumnezeu ce se răsfrânge şi asupra părinţilor. Iar ei simt asta în faptul că reuşesc să poarte o cruce - despre care alţii se îngreunează până să şi grăiască - cu fruntea sus.

Acum revin la întrebarea de la început: Cum abordezi un asemenea bolnav, cum ajuţi familia? Stai, reflectezi puţin şi vezi că Sfinţii Părinţi nu au vorbit despre aşa ceva, aşadar ce poţi face tu? Desigur, noi suntem preocupaţi de alte lucruri. Noi filosofăm. Veghem la dreapta credinţă pe care ne‑au lăsat‑o Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Dar la faptele lor nu privim? Crezi tu oare că dacă ar fi întâlnit Sfântul Vasile cel Mare - unul dintre cei trei ierarhi pe care‑i prăznuim astăzi - un copil cu autism ar fi fost vreo piedică pentru el faptul că cel din faţa lui suferă de o boală ­nouă? Crezi că i‑ar fi luat la ­întrebări pe părinţi despre cât de dreaptă le este cugetarea? ­Nicidecum! Ci l‑ar fi ajutat ­îndată, tămăduindu‑l şi pe el, şi sufletul părinţilor, dacă aceasta s‑ar fi impus. Socotesc că acesta e duhul Sfinţilor Părinţi consemnat în tradiţie, iar nu cel al disecării teoretice a adevărului, întrucât ei sunt în primul rând tămăduitorii şi, de aceea, învăţătorii noştri.