Care este puterea destinului?

Când suntem depăşiţi de iureşul grijilor zilnice şi mai ales când simţim că pierdem controlul asupra celor ce ni se întâmplă, apelăm la soluţii pline de mister: „Aşa mi-a fost scris!“, „Asta i-a fost soarta!“. Evadarea din faţa responsabilităţii spre tărâmul mistificat al destinului este o strategie pe care o folosim mai des decât am fi dispuşi să recunoaştem, iar statisticile care arată cât de frecvent consultăm, spre exemplu, horoscopul pot fi o mărturie grăitoare în acest sens.

Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) abordează, într-una dintre cuvântările sale, chestiunea destinului într-o manieră tranşantă şi fără echivoc. Fragmentul următor redă stupefacţia ilustrului orator creştin în faţa superstiţiilor multora dintre creştinii din vremea sa. Fie că se credeau victime ale momentului naşterii, fie unelte neputincioase ale unui destin atotputernic, mulţi dintre credincioşi sucombau prematur în faţa regulilor dure ale fatalităţii liber asumate. Răspunsul episcopului constantinopolitan însă avea să zdruncine din temelii castelul de nisip al superstiţiilor, iar cuvintele sale par astăzi mai actuale chiar decât atunci când au fost rostite.

Unde sunt, dar, cei care pun în faţa dogmelor Bisericii tirania ceasului în care se nasc oamenii şi periodicitatea timpurilor? Cine a menţionat vreodată că s-a arătat un alt Hristos, că s-a mai petrecut un lucru ca acesta datorită periodicităţii timpurilor? Pot să spună mulţi că s-au scurs sute de mii de ani de la facerea lumii, dar aceasta n-o pot născoci! Despre ce altă periodicitate mai pot vorbi? N-a mai fost nici o altă Sodomă, nici o altă Gomoră, nici un alt potop. Până când vă jucaţi vorbind de periodicitatea timpurilor şi de ceasul în care se nasc oamenii?

Dar cum se face, aş putea fi întrebat, că se împlinesc multe din cele spuse de aceşti oameni?

Pentru că tu te-ai lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, pentru că tu te-ai lepădat de El, pentru că tu te-ai aşezat în afara purtării Lui de grijă, pentru aceea diavolul îţi întoarce treburile tale şi ţi le mută după cum vrea el. Dar nu poate face asta cu sfinţii, dar mai bine spus, nici cu noi, păcătoşii, care dispreţuim mult purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Chiar dacă viaţa noastră e aşa cum este, totuşi, suntem mai presus de uneltirile demonilor, pentru că, prin harul lui Dumnezeu, ne ţinem cu multă tărie de dogmele adevărului.

Dar, în general vorbind, ce este credinţa în atotputernicia ceasului în care se naşte omul? Nimic altceva decât o nedreptate ce se face firii, o confuzie, o idee care te face să crezi că totul se face la întâmplare, dar, mai bine spus, nu numai la întâmplare, ci şi împotriva raţiunii.

Mai bine e să nu ştii bine decât să ştii rău

Poate că cineva m-ar întreba: „Dacă nu este ceasul în care se naşte omul, pentru ce cutare se îmbogăţeşte şi pentru ce cutare e sărac?“. Nu ştiu. Deocamdată îţi voi răspunde aşa, ca să te învăţ să nu iscodeşti totul şi ca să te învăţ că lucrurile de pe lumea aceasta nu se petrec la întâmplare. Iar pentru că nu ştii pricinile unor lucruri, nu trebuie să inventezi pricini care nu sunt pricini. Mai bine e să nu ştii bine decât să ştii rău. Omul care nu ştie pricina unui lucru va ajunge îndată să găsească adevărata pricină; dar cel care născoceşte o pricină falsă, pentru că nu o ştie pe cea adevărată, nu va putea ajunge cu uşurinţă la cea adevărată, ci va avea nevoie şi de mai multă muncă şi de mai multă sudoare ca să spulbere pricina falsă de mai înainte. Pe o plăcuţă, dacă e curată, poţi scrie cu uşurinţă orice vrei; dar dacă e scrisă, nu e atât de uşor; trebuie mai întâi să ştergi ce a fost scris rău. Tot aşa şi cu doctorii; un doctor care nu dă nici o doctorie este cu mult mai bun decât unul care dă doctorii vătămătoare; un arhitect care clădeşte case şubrede este mai rău decât unul care nu clădeşte deloc; la fel şi cu pământul: este cu mult mai bun pământul care nu are nici un rod decât cel care are spini. Să nu alergăm să cunoaştem totul, ci să îndurăm că nu ştim unele lucruri, decât să le ştim greşit, pentru ca nu cumva, atunci când vom găsi dascăl, să-i facem îndoită osteneală; dar, mai bine spus, adeseori, mulţi au rămas neîndreptaţi numai pentru că, la început, au dobândit învăţături greşite. Nu este aceeaşi osteneală să semeni după ce mai întâi trebuie să smulgi ierburile cele rele ce au prins rădăcină, cu a semăna un ogor curat. Dincolo, trebuie să întorci brazda mai întâi şi apoi să semeni alte seminţe; dincoace, auzul este gata pregătit.

Cum se îmbogăţesc cei nedrepţi?

Deci, din ce pricină se îmbogăţeşte cineva? Vă voi spune: unii, pentru că Dumnezeu le dă bogăţie, au dobândit bogăţia cu îngăduinţa lui Dumnezeu; iar alţii, pentru că Dumnezeu le îngăduie să strângă bogăţii. Aceasta e cea mai scurtă şi cea mai simplă explicaţie. „Cum?“, ai putea să mă întrebi, „Dumnezeu face să se îmbogăţească desfrânatul, cel ce săvârşeşte adulter, stricatul, omul care întrebuinţează rău averile sale?“. Nu face asta Dumnezeu, dar le îngăduie să se îmbogăţească. Mare e deosebirea, nespus de mare, între a face şi a îngădui. Dar, în definitiv, pentru ce îngăduie Dumnezeu asta? Nu e încă vremea judecăţii, ca să ia fiecare plata faptelor sale. Poate fi, oare, un om mai rău decât bogatul acela care nu-i dădea lui Lazăr nici firimiturile care cădeau de la masa lui? Şi a ajuns mai nenorocit decât toţi, căci nici pe o picătură de apă nu era stăpân; şi asta mai ales pentru că a fost crud când era bogat. Dacă sunt doi oameni la fel de răi, care aici pe pământ nu au aceeaşi stare materială, unul e bogat şi altul e sărac, apoi, dincolo, pe lumea cealaltă, nu vor fi pedepsiţi la fel, ci bogatul mai cumplit. Vezi, dar, că bogatul este pedepsit mai cumplit, pentru că a primit pe lumea asta averi! Şi tu, deci, când îl vezi pe cel bogat că îi merge bine, deşi e un ticălos şi un nelegiuit, suspină şi lăcrimează, că bogăţia aceasta îi este adaos de pedeapsă. După cum cei care fac o mulţime de păcate, dar nu vor să se pocăiască, îşi adună lor multă urgie, tot aşa şi cei ce s-au bucurat de bună stare şi n-au fost pedepsiţi aici pe pământ vor suferi dincolo mai mare osândă. Şi, dacă vrei, îţi voi dovedi lucrul acesta nu numai cu pilde din viaţa viitoare, ci şi cu pilde din viaţa aceasta. Când fericitul David a săvârşit acel păcat cu Batşeba şi a fost mustrat de profet, a fost învinuit mai mult tocmai pentru că a săvârşit acel păcat când se bucura de toate bunătăţile. Ascultă cum îl mustră Dumnezeu mai ales pentru asta: „Nu te-am uns Eu pe tine împărat? Nu te-am scăpat Eu din mâna lui Saul şi ţi-am dat toate cele ale domnului tău si toată casa lui Israel şi Iuda? Şi dacă acestea îţi erau puţine, ţi-aş mai fi adăugat încă pe atâtea. Pentru ce ai făcut ceea ce este rău înaintea Mea?“.

Să lăsăm totul pe seama tainicei purtări de grijă a lui Dumnezeu

Nu primesc aceleaşi pedepse toţi păcătoşii, ci pedepsele sunt multe şi felurite; se ţine seamă şi de timpul când au fost săvârşite şi de persoane şi de funcţii şi de priceperea fiecăruia şi de altele multe.

Iar pedeapsa dată păcatului este felurită, după ştiinţa celui care săvârşeşte păcatul: „Cel ce ştie voia domnului lui şi nu o face va fi bătut mult“. Când păcatul este săvârşit în urma altor exemple, pedeapsa e mai grea. De aceea şi spune Domnul: „Dar voi, văzând, nu v-aţi pocăit nici după aceea, deşi aţi avut parte de o mare purtare de grijă“. De aceea, şi Hristos a mustrat Ierusalimul, zicând: „De câte ori am vrut să adun pe fiii voştri şi nu aţi vrut“.

Alta este pedeapsa pentru cel care săvârşeşte păcatul trăind în desfătări. O arată pilda bogatului nemilostiv şi a lui Lazăr. Măreşte apoi pedeapsa păcatului şi locul în care este săvârşit; aceasta a vrut să arate Domnul când a spus: „Între templu şi altar“. Păcatul se pedepseşte apoi şi după felul păcatelor: „Nu e de mirare dacă este prins cineva furând“; şi iarăşi: „Ai ucis pe fiii tăi şi pe fiicele tale; aceasta este mai mult decât toate desfrânările tale şi urâciunile tale“. Păcatul se mai pedepseşte şi după persoana faţă de care se săvârşeşte păcatul: „Dacă va păcătui faţă de un om, se vor ruga pentru el; dar dacă va păcătui faţă de Dumnezeu, cine se va ruga pentru el?“. Păcatul este pedepsit mai rău şi când cineva întrece în trândăvie pe cei ce sunt cu mult mai răi decât el, aşa cum mustra Dumnezeu prin profetul Iezechiel, zicând: „Nici după dreptăţile neamurilor n-aţi făcut“. La fel şi când nu se înţelepţeşte cineva nici prin exemplele altora: „A văzut pe sora ei şi s-a socotit dreaptă“. Tot aşa, când cineva are parte de mai multă purtare de grijă: „Dacă s-ar fi făcut în Tir şi în Sidon minunile acestea, de mult s-ar fi pocăit; dar mai uşor va fi Tirului şi Sidonului decât oraşului aceluia“. Ai văzut câtă precizie în darea pedepselor? Ai văzut că nu sunt pedepsite la fel aceleaşi păcate? Pedeapsa noastră însă ni se măreşte şi mai mult când ne bucurăm de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, dar nu ne folosim de ea. Asta o arată Pavel, când spune: „Dar după împietrirea ta şi după inima ta cea nepocăită îţi aduni mânie“.

Ştiind, dar, toate acestea să nu ne scandalizăm, să nu ne tulburăm de nimic din cele ce se petrec pe lume şi nici să nu ne frământăm gândurile, ci să lăsăm totul pe seama tainicei purtări de grijă a lui Dumnezeu; să facem fapte bune şi să fugim de păcat, ca să avem parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slavă, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea, şi în vecii vecilor.

(Texte selectate din Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, EIBMBOR, Bucureşti, 1994)