„Cartea pașilor”, un demers spre lumea din sufletul nostru

În genialul eseu „Cum arată cu adevărat lumea lui Dante”, domnul Horia Roman Patapievici ne deschide o cheie de interpretare a acelei lumi, în care Dante se lasă ghidat din Paradisul Terestru până în pragul contemplării Sfintei Treimi, în punctul cel mai inefabil al lumii, prin ochii Beatricei. „Ea devine mediul prin care se răspândește lumina dintre adevăr și minte.” Dante va parcurge întregul paradis tras în sus de Beatrice, el agățându-se la propriu de ochii ei, care fixează mereu lucrurile cele mai divine. Prin ochii Beatricei, oglindită în ei, va putea Dante să primească întreaga realitate vizuală a lumii nevăzute. Pentru ca la sfârșitul eseului să ne avertizeze: „Luați aminte! - de când trăim doar cu văzutele, ochii Beatricei s-au închis”. De care ochi ne vom mai putea agăța privirea? În ce privire ne vom mai putea ancora? 
La mine întrebarea aceasta a găsit răspuns în ochii Lilianei Ursu.

Cea mai recentă carte a ei, „Cartea pași­lor”, scrisă în compania poetului Lau­rențiu-Ciprian Tudor, este o mostră de „fericită lumină” ce ne invită să privim văzutele și nevăzute prin ochii ei, care ni se confesează.

Doamna Monica Pillat remarca în prefața cărții că „mărturisirile provin dintr-un preaplin lăuntric și sunt aureolate de minunăția simțămintelor ei filtrate prin vitraliile unei arte lirice situate sub semnul credinței” (p. 11).

Poezia Lilianei, scrie Livia ­Bălan, se hrănește din izvoarele freatice ale plinătății vieții și ale bucuriei în Domnul, cele care l-au făcut pe psalmistul să joace înălțând „strigăte de bucurie”. Este vocea robustă a unui psalmist modern - poate ultimul - căruia aluviunile modernității nu au reușit să-i tulbure cântecul de laudă închinat Creatorului.

Pagini de Pateric poetic

Cam din acest unghi am putea privi paginile de Pateric poetic ale Lilianei desfășurate pe parcursul a șapte hărți autobiografice, fiecare conținând câte o perioadă de zece ani din viața ei, o adevărată călătorie inițiatică ce-mi aduce aminte de îndemnul atonit: Așază-te și mergi! Fiecare drum este și o sosire care deschide experiența drumului însuși.

Așa putem înțelege cum poezia ei e „valsul limbii, sărbătoarea cuvintelor care își recapătă integral unicitatea, forța și feciorelnica lor frumusețe. E polifonia ființei” (p. 18).

Este bine de precizat, încă de la început, că sentimentul religios din poemele Lilianei Ursu, cum bine sesiza Ioan Holban, nu este cel de pe drumul Damascului, ca în multe paradigme lirice, ci „focul viu”, „fericita lumină” a „locului ferit” din sufletul său, unde lumina e ca în chivot.

Liliana celebrează și în a­ceastă carte întâlnirile formatoare ale propriei biografii într-o con­­știință a credinței care îm­bră­țișează toate drumurile vieții. Nu întâmplător am scris de ochii Lilianei, în ei lumea se oglindește liturgic, mărturisește o formă de viețuire străină duhului lumesc.

Nu întâmplător cartea ei „mărturisitoare” apare în frumoasa și pretențioasa colecție de spiritualitate creștină „Interior intimo meo”, coordonată de delicata Miruna Tătaru Cazaban, a prestigioasei Edituri Spandugino, care a pătruns în peisajul editorial cu rigoare și eleganță.

Ce face cartea de dialoguri cu Laurențiu-Ciprian Tudor un pic atipică este nu doar natura palimpsestică a expunerii, de care amintea Monica Pillat, ci și „e­van­taiul de splendori artistice” ce include nu doar dialoguri, ci și pagini de jurnal (din Lewisburg, Pennsylvania, Gotland Istanbul, Patmos, Elghina, Ierusalim, Văratec, Cernica, o adevărată pelerină Egeria), proze scurte, poeme și solilocvii, experiențele din anii de televiziune și de radio, care vorbesc împreună despre „patria interioară” a Lilianei, ce se adapă constant din matricea stilistică a spațiului nostru mioritic și străbate gândirea poetică românească, unind tainic și stilistic (cum spune Liliana) straturile tracic, bizantin și ortodox când vorbim de Mihai Eminescu, George Coșbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi, Ioan Flora, Brâncuși, Grigorescu, Horia Bernea, Mihai Sârbulescu, Sorin Dumitrescu, Gheorghe Apostu, George Enescu, pentru a rămâne la „lista” oferită de autoare.

Autoarea și frumusețea unui creștin autentic

Ca să ajungi în această patrie interioară e nevoie să te aduni cu cei de o taină cu tine, ne convinge Liliana Ursu, care trăiește frumusețea ca pe o „haină divină”, e lecția pe care ne-o oferă prin această carte, a tihnei și a împăcării, din care radiază mereu fericită lumină, o viață pe care a dăruit-o lui Dumnezeu.

Ar fi multe de spus despre „rafinata generație ‘70” din care face parte, despre bursele Fulbright și aparițiile sale în New Yorker, despre „Meridianele poeziei”, despre familie și copilărie, despre nepoți și continuitate, despre Brașovul și prietenii, dar toate acestea vor putea fi descoperite de cei care vor alege să citească cartea. În fond, vorba ei: nimic nu e întâmplător, totul e proniator, până și această lectură.

Nu pot să nu remarc frumu­sețea unui autentic creștin, cum este Liliana Ursu, fără a fi ostentativ, metabolizând propria creștinătate ca formă de viață, un exemplu care ar trebui să ne dea de gândit multora din „spațiul consacrat” al credinței.

Cum putem primi altfel confesiunea ei: „A cincea hartă: 40-50 de ani e cea mai importantă hartă a vieții mele, fiindcă l-am aflat pe Hristos și Biserica Lui. Am descoperit bucuria Sfintei Împărtășanii, a Liturghiei vindecătoare, a rugăciunii comunitare. Am înțeles cât de importantă este familia duhovnicească, cea de duminică. Am intrat în rânduială”. De aici, toate drumurile ei s-au articulat în preajma sacrului, după îndemnul doamnei Olga Greceanu.

Ar fi multe de spus despre „întâlnirile” Lilianei în cei 73 de ani de viață, despre nume știute și neștiute (văzutele și nevăzutele noastre) din artă, literatură, poezie, teologie, oameni care au îmbogățit-o și ne îmbogățesc.

N-aș vrea să închei fără a remarca importanta contribuție a partenerului întru dialog, poetul Laurențiu-Ciprian Tudor, descris chiar de Liliana Ursu: „Bine calibrat, în bună rânduială lăuntrică, lucid, consonant, cu farmec sapiențial și cu instinctul Paradisului” (p. 555).

„Oglindirea” la care ne invită Liliana Ursu în „Cartea pașilor” e sapiențială și duhovnicească în egală măsură, ne arată drumul de la cultură spre cult fără de care orice societate se radicalizează.

S-au oglindit ochii Lilianei și în cuvintele lui Rumi: „Fie ca frumusețea pe care o trăim să fie ceea ce facem”. Modelul ei e unul de urmat de vreme ce a devenit acum un „document al memoriei colective”.