Căruțe cu struguri

Zile în șir curgeau spre sat căruțele pline cu struguri. Și nopți de-a rândul curgea din jgheaburi mustul din strugurii storși cu picioarele. Călcați, cum se spunea pe la noi.

Se întâmpla asta numai noaptea, fiindcă ziua picioarele oamenilor erau ocupate cu alte lucruri, cum ar fi mersul la câmp, unde abia începuse culesul porumbului, sau mersul la culesul viilor altora, pentru că nimeni nu-și culegea via singur, se adunau mai mulți oameni, ca boabele în strugure, ca să termine până seara, trecând astfel de la unul la altul, așa cum treceau la nunți și înmormântări.

Storsul strugurilor era pe cont propriu. Doar cu ai tăi. În mijlocul bătăturii, unde bărbatul urca desculț în jgheab, femeia căra mustul cu vadra la butoi, iar copilul stătea în căruță, ca să-i dea tatălui strugurii de care avea nevoie.

Până dimineața umbla tata, cu picioarele înroșite până la genunchi, pe poteca îngustă a jgheabului, ca pe un drum năpădit de ghimpi, căci îi sângerau tălpile, așa credeam eu, privindu-l de sus, din căruță, convins că în vadra pe care o ducea mama la butoi picură de fapt sângele lui!

Înainte de a porni la drum, tata lua ața de mămăligă de la strea­șina casei și, cum tocmai trecea luna pe deasupra, îi prindea unul dintre coarne de vârful prunului din mijlocul curții, ca să țină întunericul departe de casa noastră. În zori, când nu mai rămânea nici un strugure de stors, i se făcea milă de ea și-i dădea drumul.

Ia zi, o întreba tata pe mama, s-a umplut butoiul?

S-a umplut, răspundea ea, având grijă ca, atunci când nu se întâmpla asta, să ia din lumina verii, care nu trecuse chiar de tot, câteva găleți și să-l umple. Eu o vedeam, dar nu-i spuneam niciodată lui tata, pentru că lumina verii semăna la gust cu strugurii. Și pentru că mă bucuram văzând, după ce cobora din jgheab și se spăla pe picioare, că nu era vorba de sângele lui. Să fi fost, nu m-aș mai fi atins de vin niciodată. Erau în satul nostru destui oameni care făceau, după ce se oprea vinul din fiert, numai asta. Se atingeau adică de el întruna! Îi vedeai împleticindu-se pe drum, sau le auzeai glasurile cântând împleticit prin întuneric.

E Feleagă! zicea bunica.

Ba e Ivan Lungu, spunea tata.

Da de unde! îi contrazicea mama, e Caiie.

Erau cel mai adesea toți trei.

Azi, nu mai e nici unul dintre ei. Nici dintre cei care cântau, nici dintre cei care ziceau.

Nu mai sunt nici viile.

Trec prin noapte agale căruțe vârfuite cu amintiri. Miroase în urma lor, până departe în copilărie, a struguri.