Casa bunicilor

Câți ani să fi trecut? Știu că începusem să nu mai fiu copil. Însă de fiecare dată când ajungeam acolo, eram din nou. Asta era cea mai mare dintre puterile pe care le avea casa bunicilor, îmi dădea, când rămâneam peste noapte sub acoperișul ei, copilăria înapoi.

Dormeam în fostul grajd al cailor. În zori, îl auzeam pe tataie Gheorghe umblând prin curte. Era ca și cum trecea prin dreptul ferestrei mele Dumnezeu. Venise să lase o zi nouă pe pământ, așa cum venea mereu, doar că eu n-am mai venit ani de-a rândul, până încoace, târziu, aproape de pragul bătrâneții, să mă uit pe fereastră la El, cum mă uitam de fiecare dată, atunci, mirându-mă că lumina zilei e totuna cu lumina ochilor Săi, care era totuna cu lumina ochilor lui tataie, aceeași cu lumina ochilor mamaii Nicula, ce semăna leit cu lumina ochilor mamei, iar aceasta cu lumina ochilor mei.

Apoi, casa a intrat în pământ, unde plecaseră bunicii, ca să fie din nouă împreună cu ei. Unde să mă mai întorc? Și dacă mă întorceam, nu mai avea cine să-mi înapoieze copilăria.

Îl auzeam de departe pe Dumnezeu umblând prin curțile altor case, unde nu se mai lumina de ziuă direct din ochii lui tataie Gheorghe, iar din ai mei, nici atât.

Mi se părea, deși continuau să-i poarte de grijă ochii lui Dumnezeu, că lumina zilei rămăsese singură pe lume.

Cum singur rămăsese și locul pe care se aflase casa bunicilor.

Dar, într-o zi, a apărut o casă nouă acolo, ridicată de cea mai mică dintre verișoarele mele primare. Mă pregăteam să termin școala generală când venise ea pe lume.

N-am vrut, deși m-a poftit de nenumărate ori, să trec pragul acestei case. O socoteam vinovată de dis­pa­riția celei vechi. Era o casă care nu se cunoscuse cu copilăria mea. Așa că nu putea să-mi spună nimic despre ea. Nu exista nici o legătură de rudenie între noi.

Doar că, pe la sfârșitul lunii trecute, s-a întâmplat să-mi fie atât de dor de casa cea veche încât m-am pomenit rugându-mă de cea nouă să mă ierte și să mă primească o noapte sub acoperișul său.

A doua zi, Rodica, verișoara mea încă tânără, și sora sa, mai mare, Mioara, mi-au spus că exact sub odaia în care dormisem se găsea odaia cealaltă, în ai cărei pereți deslușeam noaptea nechezând caii lui tataie.

Deodată, am început să înțeleg ai cui erau pașii pe care îi auzisem în timpul somnului pe afară.

Mi se întorseseră bunicii. Și se în­torsese și copilăria mea odată cu ei.

Se luminase de câteva ceasuri de ziuă. M-am apropiat de fereastră și L-am văzut în curte pe Dumnezeu.