Catafalcul propriei vieți

Un sicriu așezat discret în mijlocul bisericii seamănă uneori cu o intruziune, cu un aspect nefiresc. Nu pentru că moartea ar trebui să ne mire, ci pentru că ea s-a însoțit cu viața noastră abia după ce am ieșit din paradis. Și, într-un fel, participarea la înmormântarea unui om drag ne aruncă într-o spirală descendentă, într-un vertij interior fără capăt, tocmai pentru că ființa noastră, sufletul nostru nemuritor, se revoltă împotriva decesului trupului. O lipsă de credință? Poate. Un rest de nostalgie a paradisului? Foarte posibil. Dar imaginea care ne bân­tuie, dincolo de spusele sau lacrimile noastre, este cea a propriei morți. Își face anunțată prezența. Aproape îi simțim răcoarea pe șira spinării și, oricât am încerca să o negăm sau să o îndepărtăm, iată că, în fața noastră, moartea deschide o poartă misterioasă, pe care refuzăm cu obstinație să o trecem: poarta către viața veșnică.

Uneori, durerea ne blochează această trăire, alteori, amintirile ne duc atât de mult în trecut, încât uităm de prezent și de mult-știutul viitor. Sunt două trăiri pe care doar oamenii trecuți prin experiențe grele pot să le ignore și să treacă la o treaptă superioară: contemplarea propriei treceri. Pentru că moartea celor din jur constituie o repetiție a propriei noastre morți. Ne îmbie să ne gândim ce va fi după, ne pune în fața oglinzii propriului suflet, ne amenință imperiul de iluzii, gânduri și imaginații efemere care constituie prea des propria noastră viață. Ne reduce la absurd însăși viața noastră, lăsând din ea numai esențialul. Sunt „ființă-întru-moarte” cum mă numește Heidegger? Sunt „devenire-întru-ființă” cum mă descrie Noica? Sunt sau nu sunt? Pentru că pot, lângă trupul mort al mamei sau tatălui, al bunicului sau bunicii, al celui mai bun prieten, al soțului sau soției, al propriului copil - să trăiesc sau să fiu mort. Să-mi dau seama că viața mea a fost moartă sau să am revelația că moartea mea va fi o naștere întru viața veșnică.

Când prima sa soție, Nina, se afla pe patul de moarte, Mircea Eliade îi citea din Evanghelia după Ioan. Iar după ce aceasta a decedat, el a continuat câteva săptămâni să lectureze Biblia, în special Evangheliile. După ani de peregrinări și experien­țe, mii de cărți citite, sute de conferin­țe susținute, zeci de specialiști întâl­niți, nenumărate senzații experimentate de la bucurii intense până la dureri mușcătoare, Eliade se întorcea la momentul morții soției sale, la Cuvântul care a biruit moartea, Cel ce este. Și ce definiție frumoasă și-a oferit singur Dumnezeu: „Eu sunt Cel ce sunt”. Ființarea fără opre­liști. A fi. Când cineva a­pro­piat moare, te gândești: cine sunt? Și dacă ești cu adevărat viu, știi că ești fiu al lui Dumnezeu. Poate risipitor, poate vameș ca Zaheu, poate desfrânat ca femeia păcătoasă. Dar ești fiu al Lui. Și ești cu adevărat. Moartea nu și-a găsit loc în interiorul tău. Dar dacă nu ești viu, dacă nu ești încă cu adevărat fiu al lui Dumnezeu, atunci plângi cu disperare ceea ce era menit să-și găsească pacea în El. Și te tulburi, și te dor toate acele cuvinte nespuse, toate acele gânduri nemărturisite. Dar, iată, toate acestea sunt deșertăciune și vânare de vânt și acum este momentul să începi să exiști. Pentru că morții nu iau nimic din noi cu ei. Ei doar ne învață să fim. Să nu ne rătăcim în a avea.

Și de-abia atunci înțelegem cuvintele filosofului stoic Seneca: „Îmi poți arăta pe cineva care să pună preț pe timpul său, care să-și socotească durata zilei, care să înțeleagă că moare în fiecare zi? Tocmai într-asta greșim: privim moartea dinaintea noastră, numai că mare parte din ea este deja în spatele nostru. Moartea este stăpână pe viața care a trecut” (Seneca, Scrisori către Lucilius, 1, 2, vol. I, trad. de Ioan Costa, București, Ed. Seneca Lucius Annaeus, 2013, p. 17).