Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Catapeteasma cu icoane de suflet

Catapeteasma cu icoane de suflet

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 23 Noi, 2021

Între Fălticeni și Dolhasca, de-a lungul a aproape 25 de kilometri, șer­pu­iește domol, doinit, o vale de poveste, una a miracolelor cele mirabile. Nu e Valea Regilor din Egipt, ori cea a Canioanelor din America de Nord, nu-i nici o trecătoare din cele ce ferestruiesc pereți stâncoși, gata să se prăvale, precum Cheile Bicazului din Car­pații noștri. Nu spectaculosul geologic o face unică, deși, ici, colo, pământul, răzvrătit cândva, zbuc­nește aprig spre înalt. Dar și aceste culmi, uneori luând chiar forma piramidelor, cu o dulceață a contu­relor, se profilează adesea cu netezimi de ulcior descântat de mâini meștere de olar. Tihna, dul­ceața liniilor, calmul întregii am­bianțe fac fermecătoare această vale scobită ca un leagăn. În fundul primitor al coveții se zbenguie Șomu­zul, căruia i se zice Mare, spre a-l deosebi de afluentul lui din amonte, numit pe bună dreptate Mic. De o parte și alta a cursului de apă se ițesc spinări năltuțe de cai, cai din cei cu greabăn lat, șir de șei cocoțate peste sarici din lânuri păduroase, ce-ți iau ochii cu vopselurile lor străluminătoare. În acest uluc fabulos, în care se înșiruie așezări omenești de mii de ani, din acel străvechi anotimp al „culturii amforelor sferice” până în ziua de azi, viețuiește „un neam de oameni răzbătători, legați de ogor, de casă, de copii și nevastă, de rude și semeni”. Aceste sate respiră, ca și valea ce le e sălaș, molcomie, blân­dețe și te încântă cu frumusețea lor, nu una a opulenței, ci a simpli­tății izvoditoare de splendori nepervertite, una plăsmuită de niște oameni care „țin tradițiile în mod aproape religios”.

Satele se succed, cum descrie po­vestașul, cel care deapănă povestea, învârtind firul de tors al cuvân­tului, și țesând cartea „Iconar de suflet”, părintele Vasile Nechita, pe „un drum al chihlimbarului”. Este mai degrabă o salbă chihlimbarie. Începe dinspre izvoare, de la Șoldă­nești, în marginea târgului celest al Fălticenilor, și se întinde spre vărsare, cu cochete cuiburi de viață umană în dreapta și stânga albiei Șomuzului Mare, Huși, Preu­tești, Basarabi, Arghira, Dolheștii Mari, Dolheștii Mici, sfârșindu-se la Dolhasca, unde se varsă în Siret. Din acest trunchi de așezări mândre, cu locuitori de ispravă, cresc ramuri vânjoase, cuprinzând văiugi, pâraie, detunături de pământ, dealuri și delușoare, cuibar al Mănăstioarei, Lecușeștilor, Văii Bourei, Budenilor, Guliei, Probotei și altor cătune și sătuce. Acest tărâm mitic, descris cu penel iscusit și muiat în călimara inimii de meșteri din cei mari, calfe și zidari, după rostirea baladei, precum Conu Mihai Sadoveanu, ori profesorul Aurel George Stino, dar și de condeieri mai puțin cunoscuți, însă nu lipsiți de har, aidoma profesorului Valeriu Sandovici, este, în același timp, o Grădină miruită a Creștinătății Ortodoxe Române. Regăsim în lăuntrul ei lăcașuri de închinare chipeșe, de la bătrânele tocmiri din lemn, cu a lor inconfundabilă tăietură a sacralității genuine, la ctitoriile voievodale și boie­rești de la Probota lui Rareș și de la Dolheștii Mari, unde se află zidirea înălțată de hatmanul Șen­drea, cumnatul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, până la bisericile făurite de monahi, preoți și obști sătești.

Aceste podoabe s-au ivit aici într-un chip special, fiind rodul unor comunități de o factură aparte, extract al multora dintre însușirile noastre ca popor, așa cum s-au format și dezvoltat în tot arealul românesc. S-a produs aici o sinteză de sute de ani. Pe valea Șomuzului Mare peste viețuitorii ce se trag din vremi neolitice, cum o dovedesc numeroasele săpături arheolo­gice, soldate cu o recoltă bogată și adânc gră­itoare, au venit, pribe­gind din Tran­silvania, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, spre a scăpa de prigoana Uniației, români care nu voiau cu nici un chip să renunțe la credința lor străbună, cea ortodoxă. După 1812, când ni s-au răpit de ruși, în conivență cu turcii, pământurile dintre Prut și Nistru, s-au stabilit pe valea Șo­muzului Mare românii ce fugeau, cum dureros doinește Emi­nescu, „de atâta străinătate”. Așadar, existența umană s-a rânduit aici într-o vatră a creștinătății. Locuitorii așezărilor din valea cea legendară sunt plămada acestui climat, în care slujitorul altarului a fost „ziditor de suflet și înălțător de cuget”. Un mediu impregnat de iubirea de Dumnezeu, însuflețit de poporenii înfrățiți cu preoții lor vrednici. Acestora din urmă le închină părintele Vasile Nechita, haric duhovnic, cărturar cu panaș de profesor universitar în teologie, cartea sa „Iconar de suflet”, tipărită de Editura Vasiliana ’98. Odrăslit din acest mănos și pitoresc topos, născut la Probota, copilărind și ucenicind școlărește prin mai toate satele văii, sfinția sa se identifică cu locurile, se socotește fruct al lor și e încredințat că are o datorie de plinit, aceea, între altele, de a realiza o galerie a păstorilor care au ținut tot timpul aprinsă, și în vremuri bune, dar și în altele potrivnice, candela credinței. Îi portretizează în paginile unei cărți testimoniale ca un iconar. Se apleacă asupra trăsăturilor lor de lucrători ai dăinuirii identitare. Ni-i înfăți­șează nu doar ca ziditori de incinte sacre, ci și modelatori de suflete în lumină. Nu întâmplător autorul își intitulează cartea „Iconar de suflet”. Îi zugră­vește, reliefând sfințe­nia ce le pe­cetluiește chipurile. E o galerie de preoți jertfitori, 21 la număr, ce alcătuiesc un florilegiu de icoane mari, cărora li se alătură alții în icoane mai mici, dar nu mai puțin expresive și grăitoare ca destin sacerdotal. Se structurează toate într-o catapeteasmă sui generis. Pe unii i-a cunoscut puțin, cum e cazul părintelui Gheorghe Tuleaș­că, care l-a botezat pe copilul Vasile Nechita în biserica voievodală a Probotei. Pe alții i-a știut mai bine, fiindu-i câțiva dintre ei colegi de seminar, teologie, sau elevi și stu­denți. Din observațiile proprii, din cercetările livrești și de arhivă, din cele aflate din om în om, semnatarul zugrăviturilor ajunge a prinde trăsăturile definitorii ale acestor semeni. Tușele așternute sunt cele caracteristice pentru fizionomiile trupești și sufletești. Pulsează viață în aceste figuri, pentru că, plăsmuindu-le, zugravul a presărat întotdeauna pulberea iubirii și a admirației pentru exemplara lor dăruire întru rostuirea vocației.

Iconostasul acesta, pictat cu verbul izvorât din preaplinul sufletului, e un testimoniu al însemnătății preotului în comunitate, al rolului său de model modelator, de fântânar ce ajunge la vâna cu apa cea curată, de semănător al Luminii și dragostei. „Iconar de suflet” se constituie în cele peste 200 de pagini scrise cu un colț al inimii într-o binemeritată laudă. Sună aidoma „Fericirilor” din Liturghie. Sub pânza psalmodierilor chipurile se dezvăluie înnobilate de sfințenie și în neuitata lor smerenie.

Citeşte mai multe despre:   icoana  -   prezentare de carte