Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Catedrala mea

Catedrala mea

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Repere și idei
Un articol de: Pr. Dan Toader - 19 Noi, 2021

Multă vreme am crezut că evidența nu are nevoie de argument, că nu poate fi pusă sub semnul îndoielii. Timpul avea să demonstreze, din păcate, altceva; așa ca mai întotdeauna, când constatăm că lucrurile stau altfel decât credeam și le credem noi; cu atât mai mult, cu cât unii oameni sunt ghidați de interese meschine, de rea intenție sau, pur și simplu, de superficialitate.

Îmi stăruie în minte un gând legat de Catedrala Națională - această încununare a așteptărilor mereu înnoite în spiritul testamentar al celor ce au crezut în idealuri nepieritoare. Resortul acestor gânduri s-a declanșat în urma unui moment important: acela în care am fost întrebat dacă sunt de acord cu zidirea catedralei. Idealul, mă gândesc, convingerile asumate se cer mărturisite. La început, am fost oarecum derutat. Până atunci, nu aș fi crezut să existe cineva, un om cu anumite convingeri sănătoase, bun credincios, să pună o astfel de întrebare. Așa cum niciodată nu m-ar fi preocupat ideea că pentru înălțarea unui asemenea edificiu ar fi trebuit, musai, să mi se ceară mie acordul. De asemenea, îmi este greu să înțeleg cum cineva, cu alte convingeri de cre­dință, este preocupat de viața Bisericii. Constat cu mâhnire că tocmai aceștia sunt foarte deranjați de Catedrala Mântuirii Neamului. Cu atât mai greu este de acceptat ideea ca semeni care fac parte din sânul Bisericii să pună sub semnul întrebării ideea de a fi sau a nu fi necesară construcția acestei Catedrale a Neamului. Rațiunea edificării acestui lăcaș sacru a fost mult dezbătută și mediatizată. Cu toate acestea, atacurile nu au lipsit - și, probabil, nu vor înceta, mai ales când ele vin de la oameni ai altor intenții și interese.

Ca întotdeauna în astfel de momente importante în viața noastră, a românilor, cu atât mai mult când este vorba de credința noastră în Dumnezeu, trebuie îndreptată o privire (și) spre trecut, în istorie, unde găsim chei și argumente pentru mai buna înțelegere și corecta explicare a fenomenului contemporan. În acest sens, aș aduce mărturia imbatabilă a poetului nostru național, Mihai Eminescu, cre­dința sa nestrămutată în Ortodoxie; în Ortodoxia românească, în Biserica Ortodoxă Română. „Biserica?” - se întreba Poetul, și tot el răspundea: „Biserica... este Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului”. Întărind încă, în articolele sale publicate în ziarul „Timpul”: Biserica „a stabilit și unificat limba noastră; ea ne-a ferit de înghițirea altor popoare cotropitoare; ea este arma de apărare și sprijinitoare milioanelor de români”. Știind ceea ce se petrecea în jurul României - dar și intuind ceea ce avea să urmeze mult mai târziu, în chiar zilele noastre -, Eminescu spunea/scria că această biserică „domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat”.

Evident, au fost și pe atunci (prin secolul al XIX-lea, ca și mai înainte) dispute (uneori acerbe) nu o dată cu nuanțe politice, privind Biserica noastră Ortodoxă, soarta ei, așezămintele ei. Avându-i în vedere pe acești contestatari, fățarnici ori de-a dreptul denigratori, Eminescu afirmă intransigent, neiertător: „Cine o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican, universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”. O replică-sentință de ținut minte de către cei ce astăzi își permit să întineze această valoare fundamentală a neamului românesc, chiar și ridicând glasuri otrăvite sfintei catedrale.

Un clopot de alarmă și în privința globalizării ce ne paște și-ar dori să ne înghită. Avertizează Poetul nostru tutelar: „Noi, românii, formăm o biserică națio­nală, și ca societate religioasă, ca biserică ortodoxă română, suntem un cor matur și compact pentru a ne împotrivi la orice tendințe care ar jigni libertatea conștiinței și cultura noastră națională”.

Într-o supremă, genială intui­ție - și credință - Poetul afirmă: „Istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”. Să te mai întrebi - în cunoștinţă cu toate acestea și cu propria ta credință și conștiință - de necesitatea înălțării unei case a lui Dumnezeu? a unei Catedrale a Mântuirii Neamului tău, prin care să-L cinstești și-n care să te rogi Lui? Este, desigur, un nonsens.

Această idee națională s-a impus în mod deosebit după Războiul din 1877-1878, prin care România și-a cucerit Independența de Stat. Este bine să știm - și să nu uităm - că însuși Mihai Eminescu, într-un articol publicat în ziarul „Timpul”, din anul 1881, sublinia necesitatea înfăptuirii acestui important obiectiv național.

Într-o ultimă instanță, însăși ridicarea catedralei este cea mai grăitoare dovadă a necesității ei.

...În legătură cu acest maiestuos monument al credinței, aș evoca mărturia unui specialist cu rang înalt, dintr-o instituție de profil a statului. Domnia sa mi-a relatat despre vizita unei delegații de specialiști de profil din Japonia. Pentru a concretiza cele dezbătute, membrii delegației japoneze au dorit să vadă un șantier. S-a ales vizitarea șantierului catedralei; impresionați, japonezii (buni cunoscători în materie de construcții grandioase) au avut cuvinte de frumoasă apreciere și admirație. Să crezi, atunci, în cei care vorbind, chipurile, în numele opiniei publice atacă nu numai Catedrala Mântuirii Neamului, ci tot ce-i bun și românesc, apelând la minciună și mistificare?

Noi credem în puterea adevărului care triumfă.

Zidirea catedralei adună laolaltă pe cei care se consideră - și sunt! - creș­tini și trăiesc creștinește, în duhul Bisericii celei dintotdeauna. Înălțarea ei cumulează multă trudă însuflețită cu rugăciune stăruitoare și încununată cu multă dăruire jertfelnică a unor credincioși având convingerea neclintită că împlinirea lucrărilor este voia Domnului Dumnezeu. El este Cel care a ales timpul și locul zidirii. El este Cel care i-a ales pe cei care au ales să o înfăptuiască, El este Cel care ne-a ales să fim martori și părtași.

Nu voi uita cuvintele unui credincios din parohie care, de fiecare dată când își aduce darul său pentru înălțarea catedralei, spune: „Trebuie să dăm acum, pentru că acum se construiește, catedrala fiind astfel nu numai a tuturor, ci și a fiecăruia în parte”.

În fața unei asemenea atitudini, îmi vin în minte cuvintele Scripturii: „Cum voi mulțumi Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” - făcându-mă, totodată, să mulțu­mesc din nou Domnului pentru timpul acesta pe care îl trăim, în care m-a făcut parte și pe mine bucuriei milioanelor de creștini români care și-au dorit catedrala și contribuie cu darul lor la înălțarea și desăvârșirea ei.

Putem spune, astfel, cu smerenia pe care o așteaptă Dumnezeu de la noi, toți laolaltă și fiecare în parte: Catedrala este și a mea.

Citeşte mai multe despre:   CMN  -   Catedrala Națională