Catehizarea omului contemporan

Am fost reticent, de multe ori, atunci când priveam, din afară, sau simţeam, ca slujitor, atingerea oamenilor de veşmintele preoţeşti. Sigur că acest gest are justificări, începând de la cele superstiţioase, purpsihologice până la cele legate de credinţă, amintind de dorinţa primilor creştini de a atinge Apostolii. Nu aş vrea să insist acum asupra justificării gestului, ci asupra "declanşatorului" său. Credincioşii care vin la biserică, fără a mai vorbi de cei care nu reuşesc, deşi ar vrea să ajungă la slujbe, şi fac gesturi ca cel descris mai sus au, în mod evident, nevoie de comunicare cu preotul. Şi mă refer la o comunicare reală, înţelegere a greutăţilor sau, de ce nu, a bucuriilor prin care aceştia trec. Acest lucru nu se poate realiza, în mod obişnuit, la slujbe. Credinciosul care te priveşte însetat şi întinde mâna să-ţi atingă veşmântul are nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu, simte că în timpul slujbei se petrece ceva, dar se manifestă aşa cum vede la ceilalţi. Gestul acesta nu este condamnabil, atunci când ne referim la credincioşi, dar nu sunt la fel de sigur că acesta nu pune sub semnul întrebării misiunea de catehizare a preotului. Obişnuinţa preotului ca omul să-l caute şi să-l respecte l-a făcut să nu mai fie foarte atent la evanghelizare, la misiunea din interiorul bisericii. Dar oile bine-credincioase au şi ele bolile lor, necazurile şi neputinţele; nu au nevoie doar de hrană şi un loc călduţ unde să doarmă. Omul contemporan pluteşte în deriva impresiilor pe care şi le face ca urmare a spectacolului morbid pe care societatea i-l oferă zi de zi, spectacol tele- şi radiodifuzat cât se poate de intens. Catehizarea omului care nu iubeşte Biserica sau a celui indiferent se face prin mijloacele cu care acesta este obişnuit, respectiv radio sau tv, dar şi aceasta cu mare dificultate, doar în cazul în care se deschide pe moment iniţiativei Bisericii. Ce ne facem însă cu credinciosul care vine totuşi la biserică şi care are aceeaşi nevoie să înţeleagă ce se petrece în acest spaţiu, puţin cunoscut pentru el?

Cateheza este unul din mijloacele prin care omul credincios poate ajunge la înţelegerea credinţei sale şi a cultului, în general. Convorbirile libere cu credincioşii bine intenţionaţi nu pot lipsi din activitatea oricărei parohii, fiindcă, în caz contrar, se poate ajunge, din nou, la repetarea Spovedaniei în plină criză de timp, atunci când preotul este asaltat de foarte mulţi credincioşi. Mă refer, bineînţeles, la perioada posturilor.

Chiar dacă famenul Candachiei din Etiopia era credincios, chiar dacă avea râvna de a merge să se închine la templul din Ierusalim, el totuşi nu putea înţelege cele scrise despre Mântuitorul de către profetul Isaia. Cu ajutorul diaconului Filip, el a fost luminat şi a cerut să fie botezat, în semn că aşteptarea sa a luat sfârşit. Declaraţia credinţei că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu a fost suficientă pentru a porni pe calea Împărăţiei lui Dumnezeu. Catehezele contemporane au aproximativ acelaşi rol pe care l-a avut odinioară arhidiaconul Filip, numai că, de această dată, ele nu le sunt adresate celor nebotezaţi, ci membrilor Bisericii. Ochii plini de speranţă şi de dor ai credincioşilor, în timpul slujbelor, sunt chemarea cea mai clară spre înfăptuirea comunităţii, spre liniştirea oamenilor şi oferirea unui scop clar în viaţă, indiferent de activitatea pe care aceştia o desfăşoară. Gândul la creştinii primelor veacuri care erau nevoiţi să ascundă identitatea lor religioasă, dar nu se risipeau, totuşi, în vâltoarea activităţii lor zilnice, şi vreau să indic mai ales pe soldaţii din armata imperială romană, care nu aveau prea mult timp de pace la dispoziţie, ne face să avem încredere şi în posibilitatea unei vieţi creştine autentice şi în condiţiile vieţii de astăzi. Chiar dacă războiul mediatic, în care suntem antrenaţi, ne face să ne pierdem aproape cu totul, credinţa şi comunitatea reprezintă nişte ancore care să ne ţină legaţi de Biserică şi de Hristos.

Fie ca privirile avide ale credincioşilor, îndreptate spre preot, să se întoarcă în sinea lor, în inimă, acolo unde este Împărăţia lui Dumnezeu! (Luca 17, 21).