Câteva caracteristici ale unui bun sfătuitor

Dorința sau iubirea de putere este dis­poziția sufletească ce face extrem de mult rău relațiilor dintre oameni, mai ales în raportul dintre învățător și ucenic, indiferent dacă vorbim despre planul duhovnicesc ori educațional. Amma Teodora sintetizează într-o apoftegmă din Patericul egiptean calitățile unui învățător, care „trebuie să fie străin de iubirea de putere și de slava deșartă, departe de trufie; să nu se lase prostit de lingușire și orbit de cadouri; să nu fie biruit de pântece și stăpânit de mânie, ci să fie mărinimos, blând, mai presus de orice, smerit, îngăduitor și răbdător, grijuliu și iubitor de suflete”. 

Renunțarea la iubirea de stăpânire și dragostea de suflete cuprind, ca într-o paranteză, caracteristicile care îl fac pe un educator să fie demn de numele său. Dorința de putere se manifestă prin supraordonare în raport cu ceilalți; este o formă de mândrie agresivă. În momentul în care maestrul, în inima lui, se așază deasupra celor pe care îi povățuiește, dragostea este imposibilă. Cunoașterea pe care vrea să o transmită devine ceva exterior și poate ajunge să fie percepută de învățăcel ca o formă de agresiune, ca o armă în mâna învățătorului. Dorința de stăpânire împreună cu slava deșartă instrumentalizează nu doar învățătura, ci și relațiile dintre cei pe care i-am putea numi parteneri în actul educațional sau duhovnicesc: maestrul și ucenicul. În plan spiritual, o situație precum cea de mai sus este păgubitoare nu doar pentru ucenic, ci mai ales pentru cel care, lipsit de maturitatea necesară, a ajuns să povățuiască. Acesta este motivul pentru care Sfântul Pahomie cel Mare, întemeietorul vieții de obște, a refuzat să primească preoția, ba chiar a mers un pas mai departe și a interzis monahilor din comunitatea pe care o conducea să accepte hirotonia. Preotul are între îndatoririle lui fundamentale și obligația de a sfătui, de a învăța. Pentru cineva imatur sufletește, faptul de a povățui, de a ți se cere îndrumarea se transformă cu multă ușurință în prilej de slavă deșartă. Ascultarea, fundamentală în legătura dintre părinte și fiu duhovnicesc, poate deveni rapid justificare pentru patimă. Tocmai de aceea la părinții pustiei se poate cu ușurință vedea rezerva față de actul formal al îndrumării. Despre unul dintre marii părinți ai deșertului se spune: „Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: Spune-mi vreun cuvânt. Iar el i-a zis : De ce mă silești să vorbesc în zadar? Iată, ce vezi, fă!”. Pentru a se pune la adăpost de plăcerea pătimașă pe care o poate naște faptul de a da porunci și a te vedea ascultat, bătrânul Sisoe preferă să se dea pe sine model. Așa posibilitatea ipocriziei este redusă la minimum, Dumnezeu capătă mai mult spațiu de acțiune, iar bătrânul rămâne smerit și atent la fiecare din mișcările sale, pentru a se feri de greșeală și, implicit, pentru a-l proteja de sminteală pe fratele aflat la început.
Între lipsa iubirii de stăpânire și dragostea de suflete se dezvoltă apoi organic toate celelalte calități ale unui sfătuitor onest și dedicat: luciditatea care nu îl lasă pradă lingușelilor interesate, lipsit de lăcomie, răbdător, îngăduitor, grijuliu și smerit. Așa arată un învățător sau un duhovnic în schița elementară pe care o trasează amma Teodora din deșertul egiptean.