Către Schitul Pocrov, la sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului

În Lavra Neamţului, erau, în jurul anului 1700, sute de călugări care împodobeau prin virtuţi şi cântări cea mai veche mănăstire a Moldovei. Pădurile din jur „foiau” de mulţimea sihaştrilor, cu bărbi fioroase şi metanii groase după cum remarca un prelat apusean, călător prin Moldova acelui veac. Numeroşii călugări ai Neamţului căutau adeseori sălaş liniştit în inima pădurilor, făcându-şi loc în scorburile copacilor seculari ori în bordeie săpate în pământ. Se retrăgeau mai ales în perioada Păresimilor, dar şi a celorlalte posturi, rugându-se îndelung şi luptându-se în războiul nevăzut cu puterile întunericului. Veacuri de-a rând sihaştrii cu viaţă sfântă şi-au îndreptat paşii spre cele mai tihnite şi pitoreşti locuri din munţii Neamţului, rămânând până astăzi amintirea lor şi numele purtate de poieni şi toposuri sfinte.

Cuviosul Chiriac, mare sihastru, a sfinţit prin rugăciunile şi trăirea lui poiana de la Pocrov unde a ajuns, în jurul anului 1714, marele episcop Pahomie al Romanului, monah cu metania la Neamţ şi iubitor al trezviei şi duhovniceştilor porunci. Smeritul episcop a întemeiat, cu aspre rânduieli, la anul 1714, Schitul Pocrov. Era un loc cu tradiţie isihastă pe care episcopul nemţean a continuat-o, el îndreptându-şi paşii doi ani mai târziu spre Lavra Pecerska de la Kiev, unde a trecut la cele veşnice în 1724. După mulţi ani s-a întors la Pocrov cu chipul zugrăvit în icoană, după ce Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinţilor.

Am participat cu mare bucurie la proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh Pahomie la Gledin, localitatea sa natală, din ţinutul Năsăudului. Dealurile împădurite şi liniştea locurilor m-au făcut să remarc atunci similitudinea frumuseţii satului de obârşie al ierarhului cu a schitului Pocrov, pe care evlaviosul episcop l-a înălţat în codrii Neamţului. Nu ştiu ce va fi fost în sufletul ierarhului când a plecat departe de locurile inimii sale!

Aşezat sub ocrotirea Maicii Domnului, schitul Pocrov şi-a câştigat în cei 300 de ani un renume între schiturile Lavrei, în special şi între celelalte aşezări monahale în general.

Tradiţia schitului s-a păstrat din generaţie în generaţie, cu slujbe, rugăciuni şi duh isihast continuator al celui sădit dintru început de fericitul şi sfântul ctitor Pahomie. Cu o zi înainte de hram, monahi ai Lavrei şi grupuri de credincioşi urcă poteca ce duce la Pocrov pentru a-i aduce Celei Preacurate prinos de laudă şi aleasă cântare.

Drumeagul îngust până în poiana schitului este acoperit de frunze galbene aşternute ca un covor. Odată ajuns acolo întâlneşti albastrul cerului şi poţi afirma, aidoma unui talentat condeier, că te afli în „Poiana Raiului”.

De această privelişte paradisiacă s-au împărtăşit, sute de ani, monahi pilduitori şi oameni smeriţi veniţi de aproape şi de departe la întâlnirea cu Împărăteasa Cerului. Privegherile durau toată noaptea, ca în slăvita cetate a Constantinopolului, iar în zori se săvârşea Sfânta Liturghie. Ca o încununare, cei prezenţi primeau binecuvântarea de la Dumnezeu, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine. După aceea, sihaştrii se retrăgeau în locuri neştiute şi reveneau la o altă Sfântă Liturghie, iar oamenii se întorceau la rosturile lor şi păstrau în suflet bucuria întâlnirii cu Maica Milostivirii şi mijlocitoarea mântuirii noastre.

La începutul lui brumărel, gândurile se duc iarăşi către Schitul Pocrovului, unde domneşte liniştea şi frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu. Pădurea cu paleta de culori a toamnei ne îndeamnă la contemplaţie şi trăire adâncă, amintindu-ne de cuvioşii sihaştri care au sfinţit timpul, răscumpărând vremea şi trecând cu folos prin această viaţă trecătoare. Rugăciunile lor din ceruri îmbinate armonios cu frumoasele cântări de acum şi de altădată o cinstesc cum se cuvine pe Maica Luminii şi Acoperitoarea celor care o cinstesc cu evlavie şi smerenie.