Ce e festival ca valul trece

De câțiva ani buni încoace verile românești explodează sub presiunea mediatică a festivalurilor. În studiourile tv se licitează cifrele astronomice de participare, sumele amețitoare de bani făcute de organizatori sau plătite artiștilor, incidentele grave sau minore, scăpările organelor de ordine și alte asemenea. Din iunie până în septembrie festivaluri mai mari sau mai mici, toate pentru tineri, compun o hartă a decibelilor și a distracției fără limite. Însă mai alcătuiesc și o rețea vastă de trafic și consum de droguri, de acte reprobabile cu consecințe seriose asupra trupului și sufletului celor prezenți.

Două sunt tipurile de evenimente cu participare umană extinsă: pelerinajele și festivalurile. Mai sunt și competițiile sportive, dar acelea au alt regim de organizare, participare, regularitate etc. În timpul verii există cele două mișcări uriașe, cu scopuri și direcții complet diferite. O parte a românilor se îndreaptă către lăcașurile sfinte pentru închinare la sfintele moaște sau pentru marile praznice, o altă parte a românilor ia calea stadioanelor sau locurilor amenajate pentru câteva zile de zbenguială nonstop. Dar ce uriașă diferență între cele două mișcări de oameni! Atmosfera, căutarea, cântarea, tonusul și finalitatea participării - totul diferă. Într-o parte e smerenie declarată, „topire” în colectivitate, în cealaltă e ieșire din pluton, evadare din anonimat; într-un loc oamenii vin să se liniștească, în celălalt să se agite; într-o latură oamenii se roagă, într-alta dansează și cântă laolaltă; într-o parte se folosesc cuvinte liturgice, sacre, într-alta versuri obscene. Și paralela poate continua, însă fără sens, căci nu duce nicăieri: fiecare caută ceva și găsește ceea ce caută. Căutarea în sine nu e de blamat, există timp și vârstă propice pentru fiecare lucru. Însă care ar trebui să fie abordarea noastră, a celor trecuți prin multe, față de fenomenul care ia amploare în rândul tinerilor?

Cu toții am fost tineri și știm cum era la vârsta aceea: vrei să protestezi contra lumii care nu te înțelege (nici tu pe ea), vrei să te dai mare, vrei să ieși în evidență, vrei să „rupi filmul”, vrei să fii remarcat. Vrei să te distrezi „sălbatic”, fără limite impuse, să faci ceva memorabil. Lumea e a ta! Dar e o lume micșorată, redusă la scara unui singur gând: fiind o lume meschină, de doi lei, tu ești musai peste ea. Aici apare clivajul sau, dacă vreți, disonanța cognitivă de scurtă durată: între ceea ce sunt și ceea ce vreau să fiu, între cum mă comport de obicei și ce fac în clipa de față, între ceea ce cred în mod obișnuit și ce sunt „pus să fac” timp de câteva ore din viața mea... Eliberare? Formă de protest? Furie descătușată? Se vorbește tot mai insistent despre „furia” tinerei generații, furie prin care am trecut cu toții, când eram ca ei. Sincer, „furia” mea de adolescent era îndreptată strict spre limitele impuse de lumea schimonosită a lui nea Nicu, de ideologia vârâtă pe gât și de lipsa libertății. Apelam la forme de descătușare prin muzica venită din Occident (pe care o ascult și acum cu mare plăcere), aveam însă și la ce mă gândi, la ce visa: la o lume românească aidoma celei de după Cortina de Fier. Aveam o aspirație în cușca în care mi se spunea că trăiesc Epoca de Aur... Acum însă lumea s-a deschis (până se va contracta din nou, mult nu mai e), oamenii circulă liber, la fel și ideile, la fel și muzica. Răul nu mai are un sediu, nu mai are un nume pentru majoritatea oamenilor, el este amestecat cu binele. Este, dacă vreți, un Turn Babel moral, în care omul își clădește ambiții și aspirații nu din cărămida arsă de soarele Mesopotamiei, ci din propria închipuire de sine. Cultura antropocentrică este cultura amestecului nivelant pe orizontala vieții pentru a putea, culmea!, încerca desprinderea. Or, desprinderea omului din condiția sa nu poate fi imaginată decât în două moduri: prin rugăciune sau prin prafurile fericirii de laborator ilegal. Între rugăciune și metamfetamină este un hău moral și religios, social și cultural, aspirațional și generațional. Acel hău peste care nu se mai pot arunca punți, ele fiind incendiate pe loc, la capătul opus. Furia dezlănțuită, lipsa idealului, absența unei minime rigori morale - toate duc aici: la festivaluri și concerte în care oamenii înnebunesc cu bună știință, cu program!

Întrebarea e: ce fac când reajung cu picioarele pe pământ?