Ce este şi ce impact are indiferentismul religios în lumea de azi

Privit în general, indiferentismul se confundă, într-o oarecare măsură, cu ateismul şi agnosticismul, suprapunându-se în sens strict cu aşa-numitul vid religios care, în absenţa oricărei căutări religioase sau transcendente, în absenţa oricărei negaţii chiar, depăşeşte aria ateismului. De altfel, cei indiferenţi nu sunt preocupaţi de problema existenţei lui Dumnezeu; ei nu înţeleg necesitatea preocupărilor de natură religioasă, nu sunt interesaţi de Dumnezeu. Tocmai de aici rezultă şi deosebirea indiferentismului de ateism (acesta din urmă neagă explicit existenţa lui Dumnezeu), de agnosticism (care pretinde că Dumnezeu nu poate fi cunoscut), de scientism (care pretinde că ştiinţa poate explica totul), de relativism (care nu acordă încredere nici unui adevăr absolut), de neopozitivism (care caută cunoaşterea lui Dumnezeu pe căi neadecvate).

În funcţie de profunzimea sa, se pot distinge două tipuri de indiferentism religios, şi anume unul aparent superficial şi altul mai radical. Cel dintâi se raportează la propria religie sau confesiune. De pildă, în ultimele decenii, indiferentismul faţă de creştinism în general sau diferitele confesiuni creştine apare foarte frecvent peste tot în Occident, dar şi în Europa Centrală şi de Est. Primul semn al indiferentismului este, fără îndoială, scăderea nivelului practicii liturgico-sacramentale şi a fervenţei acesteia.

Deseori, distanţarea de propria Biserică sau confesiune e dublată de convingeri greşite. Astfel, inclusiv în cazul celor care susţin că mai cred în Dumnezeu, Acesta e redus frecvent la o vagă idee de forţă superioară, energie vitală, spirit impersonal, destin sau fatalitate. Însuşi Mântuitorul Hristos e privit de multe ori ca un simplu om, ca un înţelept sau eventual ca un profet. Deşi păstrează în continuare o anumită legătură cu tradiţia, deseori diverşi indivizi, ca şi anumite grupuri, îşi duc viaţa ignorându-L pe Dumnezeu la modul absolut.

O formă mai radicală de indiferentism este aceea care depăşeşte simpla nepăsare în raport cu propria Biserică, confesiune sau religie, concretizându-se în lipsa oricărei preocupări faţă de Dumnezeu, faţă de tot ceea ce priveşte vreo religie oarecare şi religiozitatea în sine. Privit din această perspectivă, indiferentismul reprezintă o formă de necredinţă mai radicală decât ateismul, întrucât - chiar dacă ateii contestă tot timpul problema lui Dumnezeu - indiferenţii nu-i acordă nici o atenţie. Ceea ce înseamnă că, deşi ateismul se opune unei credinţe pozitive şi Îl neagă pe Dumnezeu, totuşi acest lucru presupune o argumentaţie, o preocupare, fie ea şi negativă asupra problemelor legate de Dumnezeu. La rândul său, agnosticismul nu este o formă atât de radicală a necredinţei, chiar dacă presupune renunţarea la orice efort de cunoaştere a lui Dumnezeu, argumentând prin faptul că Dumnezeu şi problemele religioase nu intră în orizontul ştiinţelor experimentale. Tot la fel, liber-cugetătorii sunt mai puţin necredincioşi decât indiferenţii, fiindcă deşi nu recunosc un Dumnezeu personal, totuşi acceptă cel puţin existenţa unei forţe vitale în Univers, putând fi înclinaţi spre deism, panteism, umanism sau raţionalism. În fine, necredincioşii propriu-zişi sunt realmente necredincioşi, dar din cu totul alte motive, cum ar fi contextul cultural sau familial în care trăiesc. Indiferentismul se deosebeşte de departe de toate aceste atitudini prin aceea că nu doar că nu pune în discuţie problema lui Dumnezeu; mai mult decât atât, consideră insignifiante şi fără valoare toate problemele religioase. Din acest motiv, se poate afirma că indiferentismul este forma cea mai radicală a necredinţei (vezi Simona Ştefana Zetea, Biserica/ Indiferentismul religios. Indiferentismul religios, un destin implacabil al Bisericii sau o chemare la reînnoire?, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2007, pp. 276-277).

Între factorii care conduc la apariţia şi dezvoltarea indiferentismului religios pot fi amintiţi, în primul rând, cei de ordin cultural. Astfel, fenomenul secularizării progresive este strâns legat de cel al răspândirii indiferentismului religios. În sine, fiind un proces cultural foarte complex, secularizarea poate degenera în secularism, o ideologie radicală care pretinde excluderea lui Dumnezeu şi a valorilor religioase din lume şi proclamarea omului drept centru al Universului, anulând orice posibilitate de afirmare a religiozităţii.

Un al doilea factor care favorizează indiferentismul religios este pluralismul, întrucât fragmentează interesele indivizilor şi implicit ale societăţii. În general, culturile creştine tradiţionale au cunoscut peste tot trecerea de la unitatea lor de credinţă, atât de profundă odinioară, la pluralism. Chiar dacă în sine, în domeniul religiei şi în alte domenii, pluralismul este benefic şi de dorit, totuşi tendinţa actuală constă în pierderea identităţii proprii, a relativismului, a unei neutralităţi nivelatoare, într-un cuvânt a indiferentismului.

Alţi factori care facilitează răspândirea indiferentismului religios sunt urbanizarea, industrializarea, fenomenul migraţiei. Punctul lor comun îl reprezintă dezrădăcinarea oamenilor din propria lor comunitate şi anihilarea identităţii lor, inclusiv în plan religios.