„Ce fel de însoţire mai e aceasta, când femeia tremură înaintea bărbatului?“

A vorbi despre familie într-o lume egocentrică, preocupată de satisfacerea plăcerilor individului, o lume care a pierdut parcă sensul jertfirii de sine, care se lamentează de soarta câinilor maidanezi, dar care acceptă cu uşurinţă uciderea unui copil în pântecele mamei sale, este o grea misiune. Cuvintele parcă nu-şi mai au rostul; poate numai cele ale oamenilor cu viaţă sfântă ar mai avea şansa de a fi primite. Am ales - fără o logică anume - câteva texte despre viaţa de familie, aparţinând Sfântului Ioan Gură de Aur († 407) şi Cuviosului Paisie Aghioritul († 1994), în speranţa că acestea vor trezi interesul cititorilor faţă de cei doi părinţi, care le-ar putea fi călăuzitori în înţelegerea tainei însoţirii bărbatului cu femeia în Biserică.

Sfântul Ioan Hrisostom: „Chiar dacă este supărată, poţi s-o aduci la picioarele tale“

„Vrei să ţi se supună femeia precum Biserica lui Hristos? Ai şi tu grijă de ea, după cum Hristos de Biserică! Şi chiar dacă trebuie să-ţi dai sufletul pentru ea, chiar dacă trebuie să fii tăiat în mii de bucăţi, chiar dacă ai suferi şi ai pătimi pentru ea, să nu te dai în lături. Fiindcă de pătimeşti acestea n-ai făcut nimic din ce a făcut Hristos. Căci tu, fiind deja unit cu ea, faci acestea. Acela însă a făcut-o pentru cea care îi întorcea spatele şi Îl ura. Aşadar, după cum El a adus-o cu multă purtare de grijă la picioarele Lui pe cea care stătea cu spatele la El şi Îl ura şi era lepădată şi ruptă în bucăţi, şi nu S-a purtat cu ea cu ameninţări, nici cu supărări, nici cu frică ori cu altceva de acest fel, aşa să fii şi tu cu femeia ta.

Chiar dacă te priveşte de sus, chiar dacă este supărată, chiar de o vezi dispreţuindu-te, poţi s-o aduci la picioarele tale dacă ai multă purtare de grijă pentru ea, dragoste şi bunăvoinţă. Căci nimic nu este mai tare decât aceste lanţuri, mai ales între bărbat şi femeie. Pe un slujitor îl poate cineva lega cu frica. Ba nici pe acela, căci degrabă va fugi de la stăpân, însă pe părtaşa vieţii tale, pe mama copiilor tăi, pe cea care este pricina a toată bucuria ta, nu trebuie

s-o legi cu frica şi cu ameninţarea, ci cu dragostea şi cu dispoziţia iubitoare a sufletului. Ce fel de însoţire mai e aceasta, când femeia tremură înaintea bărbatului? Ce bucurie va mai avea bărbatul care trăieşte împreună cu ea ca şi cu o roabă şi nu ca şi cu una liberă?“

„Nu va căuta laudele altuia, dacă le are pe ale tale“

„Cuvinte de iubire să-i spui (soţiei)... Eu, dintre toate, prefer iubirea ta şi nimic nu-mi este atât de chinuitor şi neplăcut decât să mă găsesc departe de tine. Şi dacă ar trebui să las toate şi să devin mai sărac decât Iov, şi dacă

m-aş afla în cele mai mari primejdii, aş suferi orice, toate îmi sunt suportabile cât îmi eşti de dragă. Şi copiii îmi sunt dragi...

Niciodată să nu-i vorbeşti ei josnic, ci cu multă cinste şi cu iubire multă.

S-o cinsteşti şi să nu simtă nevoia să găsească cinstire de la alţii; nu va fi nevoie să caute laudele altuia, dacă le are pe ale tale. Să o preferi dintre toate, pentru frumuseţea şi cuminţenia ei, şi să o lauzi. Să-i arăţi că îţi face plăcere compania ei şi că preferi să rămâi în casă, ca să fii cu ea, decât să hălăduieşti prin piaţă. Să o preferi tuturor prietenilor şi copiilor pe care ţi-i va da, iar pe aceştia să-i iubeşti din pricina ei.“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 20 la Efeseni)

„Prefer-o pentru frumuseţe şi pentru pricepere, laud-o“

„Niciodată să nu-i vorbeşti (soţiei) la întâmplare, ci cu mângâiere, cu cinste şi cu multă dragoste. Cinsteşte-o pe ea şi nu va avea trebuinţă să fie cinstită de alţii, nu va avea trebuinţă să fie slăvită de alţii, căci se bucură de cinstea şi slava care vine de la tine. Prefer-o înaintea tuturora, din pricina tuturor însuşirilor ei şi pentru frumuseţe, şi pentru pricepere, şi laud-o. Astfel, o vei convinge să nu dea atenţie nici unui străin, ci va râde de toţi ceilalţi. Învaţ-o frica de Dumnezeu şi vor curge toate ca dintr-un izvor, iar casa ta va fi plină de mii de bunătăţi. Dacă vom căuta cele nepieritoare, atunci vom dobândi şi pe cele pieritoare, căci spune Scriptura: «Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă».“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 20 la Efeseni)

Paisie Aghioritul: „Există oameni căsătoriţi care trăiesc foarte virtuos şi, astfel, se sfinţesc“

„- Părinte, ce trebuie să răspundem tinerilor care întreabă dacă viaţa monahală este mai înaltă decât cea în căsătorie?

- Mai întâi, trebuie să-i faceţi să înţeleagă care este menirea omului şi care este sensul vieţii. Apoi, să le explicaţi că cele două căi pe care le-a trasat Biserica noastră sunt binecuvântate, pentru că amândouă îi pot duce în Rai, dacă trăiesc după Dumnezeu. Să presupunem că doi oameni vor să meargă la un loc de închinare. Unul merge cu autobuzul pe drumul principal, iar celălalt merge pe jos, pe o cărare. Însă, amândoi au acelaşi scop. Dumnezeu şi de primul se bucură şi de celălalt se minunează. Rău este numai atunci când cel care merge pe cărare îl judecă în sinea sa pe celălalt, care merge pe drumul public, sau invers.

Este bine ca tinerii care se gândesc la monahism să cunoască faptul că misiunea monahului este foarte mare; trebuie să devină înger. În cealaltă viaţă, în cer, vom trăi ca îngerii, a spus Hristos saducheilor (Mt. 22, 30). De aceea, unii tineri cu multă mărime de suflet devin monahi şi încep viaţă îngerească încă din această viaţă.

Dar să nu creadă cineva că toţi cei care merg la mănăstire se şi mântuiesc, numai datorită faptului că au devenit monahi. Fiecare om va da socoteală lui Dumnezeu dacă şi-a sfinţit viaţa pe care şi-a ales-o. Peste tot este trebuinţă de mărime de suflet. Dumnezeu nu face oameni procopsiţi sau neprocopsiţi, dar cel care nu are mărime de suflet, neprocopsit va rămâne orice viaţă şi-ar alege. În timp ce acela care are mărime de suflet se procopseşte oriunde s-ar afla, deoarece harul dumnezeiesc se află cu el. Există oameni căsătoriţi care trăiesc foarte virtuos şi, astfel, se sfinţesc. Dacă un familist Îl iubeşte pe Dumnezeu şi este atras de dragostea Lui, poate dobândi o mare sporire duhovnicească. Iar odată cu aceasta, îşi înzestrează copiii cu virtuţi, creând astfel o familie bună, pentru care va lua îndoită răsplată de la Dumnezeu.

De aceea, fiecare tânăr trebuie să aibă drept scop să se nevoiască cu mărime de suflet, astfel încât să-şi sfinţească viaţa pe care o va alege. Vrea căsătorie? Să se căsătorească, dar să se nevoiască pentru a deveni un bun familist şi să trăiască în sfinţenie. Vrea monahism? Să se facă monah, dar să se nevoiască pentru a deveni un călugăr bun. Fiecare să-şi măsoare puterile sale, să vadă ce poate face şi, potrivit cu ele să înainteze pe una din cele două căi. Dacă, de pildă, o tânără simte că nu are tăria necesară pentru a deveni monahie, atunci să-I spună lui Dumnezeu cu smerenie: «Dumnezeul meu, sunt neputincioasă. Nu pot duce viaţa de monahie. De aceea, trimite-mi un om, care să mă ajute să-mi întemeiez o familie bună şi să trăiesc duhovniceşte». Şi atunci, Dumnezeu nu o va lăsa. Dacă se va căsători, va face o familie bună şi va trăi potrivit cu Evanghelia, Dumnezeu nu va cere de la ea nimic mai mult.“

„Mamă, fii răbdătoare!“

„- Părinte, cum poate un familist să se exerseze în lucrarea virtuţii?

- Dumnezeu ne dă prilejuri de a practiva virtuţile. Dar mulţi, deşi cer de la Dumnezeu să le dea astfel de prilejuri, murmură atunci când întâmpină vreo greutate. Uneori, de pildă, Bunul Dumnezeu, din nesfârşita Sa dragoste, voind să-l deprindă pe bărbat cu smerenia şi ascultarea, îşi retrage harul de la femeia lui, care începe să devină capricioasă şi să se poarte cu asprime. Atunci, bărbatul trebuie să se bucure şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru acest prilej pe care El i-l dă ca să se nevoiască, iar nu să murmure. Sau mama cere de la Dumnezeu să-i dea răbdare. Şi chiar atunci copilul ei trage faţa de masă cu toate cele pregătite pentru prânz şi le aruncă jos. Ca şi cum i-ar spune: «Mamă, fii răbdătoare!»“. (Cuv. Paisie Aghioritul, Viaţa de familie)