Ce importanță are istoria

„Hai să nu mai dezgropăm morții!” este una dintre cele mai bizare, cinice, dar și contraproductive replici. Ea este invocată de cei care susțin că nu are rost să mai vorbim despre ce-a fost în trecut, mai ales în cel recent.

Este, înainte de toate, o gravă eroare. A nu vorbi despre trecut înseamnă a ignora relația dintre cauză și efect. Tot ceea ce s-a întâmplat cândva - atât în plan personal, cât și la nivel de grup, comunitate, națiune - se reflectă în ceea ce se întâmplă azi și se va petrece mâine. Or, a ignora, a neglija, a respinge, asta înseamnă a renunța la un instrument deosebit de util în încercarea de a ne construi un prezent și un viitor viabile, cu consecințe greu de supraestimat.

Nu e vorba numai de cunoscutul, dar uneori ignoratul adagiu: „Cine nu-și cunoaște istoria riscă să o repete”. Acesta ar fi nivelul exhaustiv - dar observația e valabilă la toate nivelurile, inclusiv cele mai modeste. E riscul de a reinventa roata, dar și acela de a reîncerca experimente social-politice care s-au dovedit a fi păguboase ori chiar catastrofale.

E drept, legătura dintre trecut și prezent, re­la­ția lor de cauzalitate, este uneori subtilă, pentru că e indirectă și de cele mai multe ori complexă. Dar asta nu e o scuză pentru a te dezinteresa de istorie, cu atât mai mult cu cât, dacă adagiul pomenit are în vedere evenimentele negative, la modul general cunoașterea trecutului este categoric utilă și în sens pozitiv: dacă știi cum a reușit cineva să facă un lucru bun, util, curajos, chiar eroic, sunt șanse bune să-l poți imita.

Ce rost are, de exemplu - nu puține sunt vocile care întreabă asta - să tot înveți, în școală și în afara ei, despre realizările domnitorilor români, ale regilor, ale marilor oameni de stat din diverse epoci, dar și ale oamenilor de rând, care au contribuit, fiecare după puterile lui, la mersul înainte al acestei națiuni?

Primul rost este acela de a înțelege și a defini cât mai bine despre ce națiune vorbim! Oamenii care știu istorie, inclusiv istorie recentă, nu vor spune niciodată „românii sunt leneși”, „românii sunt superficiali”, „românii sunt lași” sau alte asemenea aberații. A ști cu adevărat, a ști bine din ce neam și din ce istorie faci parte nu are doar o valoare morală ori simbolică, ci și una cât se poate de folositoare ție, ca individ. Căci într-un fel te miști, te simți, acționezi, evoluezi, îți faci o ca­rieră, îți construiești o viață pe baze solide într-un popor despre care socotești că e leneș, su­perficial ori laș - și cu totul altfel când con­ști­en­tizezi, cunoscând istorie, că, în afara minorității care poate merită aceste epitete, majoritatea românilor sunt oameni de ispravă - chiar dacă nu se bat cu cărămida în piept, nu provoacă scanda­luri și, drept urmare, nu prea apar la televizor...

Brătienii, Mihail Kogălniceanu, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Nicolae Bălcescu, Constantin Brâncuși, Traian Vuia, Carol Davila, George Enescu - pentru a nu pomeni decât câteva nume dintr-o listă care ar putea umple toate paginile ziarului nostru - nu sunt doar niște oameni din trecut, „Ce să tot vorbim despre ei?”, ci sunt repere, dovezi concrete despre ce au fost, sunt și pot fi românii.

A cunoaște cât mai bine istoria înseamnă a ști cât mai bine cum și ce putem fi, în această lume și în acest prezent care nu duce lipsă de provocări. Istoria nu e o materie școlară, ci coloana noastră vertebrală. Să fim drepți!