Ce nu ne-a lovit „criza“?

Alexandru PRELIPCEAN

Cu o notă obsesivă chiar, toate canalele media prezintă un fenomen economic, absolut obişnuit în unele ţări, iar în altele surprinzător şi cu efecte dramatice. Pe la colţuri, la terase, printre simpli oameni cuvântul „criză“ a devenit mai uzual decât nevoia de a spune cuiva „te iubesc“, prin care îţi deschizi sufletul şi doreşti să intri în comuniune cu cineva drag sufletului tău. Şi, dacă totul pare apocaliptic şi descris în tuşe extrem de fine despre cum va arăta lumea de acum înainte, ne putem întreba ce nu ne-a lovit criza? Mai există anumite lucruri care au rămas la fel sau au primit o altă însemnătate, poate chiar mult mai profundă?

În primul rând, aş aminti cititorului că fiinţa umană rămâne la fel, constituţia dihotomică rămâne identică, nu suferă vreo schimbare din partea „crizei“. Pe de altă parte, sinergic şi perihoretic de trup este chemarea spirituală către Dumnezeu, nevoia sufletului de a fi hrănit prin şi de către rugăciune, prin comunicarea cu Creatorul şi Proniatorul său, printr-o veşnică rostire şi recunoaştere a Tatălui, căruia I se face voia atât în cer, cât şi pe pământ. Scopul vieţii, care este comuniunea cu Dumnezeu şi îndumnezeirea noastră, nu poate fi lovită de nimeni şi de nimic. Este cerut din partea noastră numai un act de voinţă, care să ne determine să ne recunoaştem ca praf şi cenuşă, fără Dumnezeu.

Biserica şi cultul creştin sau această primăvară care reînvie sufletul nu se schimbă nici pe regim de „criză“. Biserica rămâne permanent deschisă nouă, aşteptând acelaşi act de metanoia a fiecăruia, de schimbare a minţii, de purificare, iluminare şi îndumnezeire a fiinţei umane.

În perioada de recesiune economică, cuvântul lui Dumnezeu nu va fi schimbat. El va rămâne mereu acelaşi, mereu actual şi profund, tot timpul făcându-l pe om părtaş al timpului când s-a scris şi martor ocular al evenimentelor soteriologice ale Fiului lui Dumnezeu, pe care Apostolii le-au creionat mai apoi. Cuvântul lui Dumnezeu propovăduit de preot la amvon va avea mereu acelaşi scop central - de a-l invita pe om la un ţel mai înalt, de a-i suscita interesul pentru a descoperi voia lui Dumnezeu, care nu este alta decât a-L urma şi a-L imita întru toate.

În perioadă de „criză“, Sfinţii Bisericii ne aşteaptă cu aceeaşi dragoste ca şi până acum. Nimic nu îi separă de dragostea faţă de noi, căci Sfinţii nu trăiesc în eroziunea sufletească de care noi suferim şi care ne macină permanent. „Criza“ nu ne loveşte aşadar posibilitatea de a ne ruga sfinţilor protectori, care, prin rugăciunile lor spre Tronul ceresc, devin prieteni ai noştri, de vreme ce înşişi ei sunt „prieteni ai lui Dumnezeu“. Un prieten la nevoie se cunoaşte, şi sfinţii sunt cei mai devotaţi prieteni, pe care nici „criza“ şi nici lipsurile materiale nu îi respinge, ci numai răutatea noastră sufletească. Aici, se poate vedea şi unul dintre efectele pozitive ale „crizei“, şi anume apropierea mai cu stăruinţă de Dumnezeu, căci, aşa cum recunoştea şi părintele Dumitru Stăniloae, Dumnezeu poate fi cunoscut de oameni cel mai bine în împrejurările concrete. În suferinţă, la necaz şi în vreme de încercări, paradoxal, creştinii se îndreaptă mai mult spre Dumnezeu.

Şi, dacă toate aceste considerente de mai sus pot fi catalogate drept pur de factură teologică, considerăm că, în planul uman, „criza“ nu ne poate distruge familia şi prietenii. Rămân aceeaşi, numai dacă am învăţat cu adevărat ce înseamnă a avea o familie şi a avea un prieten. Nu este acum important numai „a avea“, ci a şi şti să păstrezi, o calitate pe care - din nefericire - mulţi am cam dat-o uitării, în detrimentul altora nesemnificative.

Ne-am întreba oare cum ar fi arătat opinia de faţă dacă traversam şi printr-o criză de ordin spiritual?... Probabil, având ultimele cuvinte, scrise ca îndemn... Nihil sine Deo...