Ce să vezi în București?

Ce trebuie! Mai precis: din multe părți ale metropolei, mai ales din spațiile „defrișate” prin pădurea de blocuri, din intersecțiile aerisite sau din anumite parcuri se decupează clar pe cerul Capitalei turla principală a Catedralei Naționale. Cu inconfundabila sa geometrie, cu dezinvolta ei abordare negravitațională, silueta pivotului haric stârnește emoție. În peste un secol și jumătate de visare, nici o altă generație de creștini nu a atins concret tăria cerului românesc la aceste altitudini, nu a zgândărit înaripatele văzduhului la ele acasă și nici nu a mai stârnit atâta emoție la sol printr-un edificiu ancorat în cer. De oriunde privești, baliza turlei te ghidează. Deja este, pentru bucureșteni, ca girueta în navigație: tot cu ochii pe ea.

Îmi amintesc valul de ostilitate față de acest proiect sacru, memorialistic, muzeal. Ce dezbateri temperamentale, ce șuvoaie de argumente, ce revărsare de opinii, păreri, sugestii, propuneri. Dar și ce ostilitate vădită la unii, ce parapon și ce invidie, ce arțag și nemintoșie... Dacă Biserica s-ar fi luat după aceștia, ar fi ratat șansa unică de a avea o catedrală pe potriva statutului, ce­rințelor, dar și meritelor ortodoc­și­lor români. Oameni de jertfă, aceștia au pus bănuț peste bănuț și cu rugăciunea necontenită la purtător au avut încredere totală în Patriarh și în Dumnezeu. Nu s-au înșelat, dova­dă că zidurile au crescut spectaculos, banii au fost chivernisiți ca pe nici un alt șantier al României, iar tensiunea așteptării dării în folosire liturgică sporește. Mult a fost, puțin a rămas! Mugurul cărămiziu din Dea­lul Spirii se va transforma cât de curând într-o floare de piatră albă și bronz, iar aceasta va fi pusă în hlamida de lumină a Mântuitorului, ca fiind cea mai frumoasă ofrandă pe care românii aceștia credincioși (specie încă de neînțeles pentru „spiritele luminate” ale epocii) o puteau face Dumnezeului lor. Pe care se încăpățânează să-L cinstească așa cum se cuvine: fie în chivote de lemn în spații mici, fie în hectare de mozaic și cascade de marmură, de-a lungul cărora lunecă grațios și liber harul sfințitor.

Știu, știu: parcă niciodată nu e momentul pentru a face o faptă bună, pentru a ridica o biserică, pentru a pune început bun mântuirii. Tot timpul ceva încurcă, ceva trenează, ceva este încâlcit. „Astrele nu se aliniază” - zicerea aceasta stupidă ne-a marcat destinul comunitar decenii întregi, poate chiar secole la rând. Însă e de ajuns să vină cineva care să creadă mai mult în Dumnezeu decât în oameni, mai mult în misiunea proprie decât în viziunea altora, mai mult în viitor decât în prezent. Căci asta este miza uriașă a catedralei: viitorul credinței în România. Mai precis, stabilirea reperului - așa cum au făcut-o înaintașii cu Putna de la noi sau Sfânta Sofia din Bizanț - reper de la care nu te mai poți abate. Iar ceea ce este sub linie ca realizare devine irelevant. Cu alte cuvinte, peste ani și ani se va auzi așa: „Dacă oamenii aceia au putut să realizeze așa ceva, sigur trebuie să putem și noi!”