Ce-ţi doresc eu ţie: Loc de întâlnire cu jumătatea potrivită

Într-un pasaj straniu din „Dialogurile“ lui Platon se vorbeşte despre nişte creaturi mitologice care au locuit pământul înaintea oamenilor, diferiţi de oameni, dar, în acelaşi timp, un fel de strămoşi ai noştri: androginii.

Androginul nu era nici bărbat nici femeie, ci amândouă la un loc, cuprinşi fiind într-o intimă îmbrăţişare. Autorul antic îl mai descrie ca având patru mâini, patru picioare şi – foarte interesant – o formă rotundă, sugerând, desigur, perfecţiunea.

Creatura lui Platon este o superbă metaforă a relaţiei de iubire dintre un bărbat şi o femeie. Şi, de fapt, cum încearcă să explice filosoful, iubirea nu ar fi nimic altceva decât dorul revenirii la starea androginilor - despărţiţi în bărbat şi femeie de zeii geloşi pe perfecţiunea lor - de a-şi reîntâlni şi de a se reuni sufleteşte cu jumătatea cu care odinioară alcătuiau un tot.

Din acest mit a derivat şi a rămas expresia „a-ţi găsi jumătatea“, adică acea fiinţă cu care poţi experimenta desăvârşirea, bucuria, armonia.

Despre „jumătate tu, jumătate eu“ se aude cântându-se, decent, la radio, dar şi bubuind lacrimogen ori impudic, în ritm de manea, pe terasele de pe litoral ori la de-acum inconfundabilele festivaluri ale berii, în atmosfera densă de fum de mici.

Mai mult sau mai puţin nostalgici, mai mult sau mai puţin contemplativi, cu toţii visăm să întâlnim pe acel cineva care să ne înţeleagă perfect sau, nostalgic, visăm - când jumătatea ideală pare departe, prea departe -, cum ar fi fost dacă am fi întâlnit-o.

Numai că, găsirea jumătăţii potrivite nu este o problemă de mecanică fină, de simplă potrivire a unei chei într-o yală. Iar modalitatea de căutare a jumătăţii proprii nu se rezumă doar la succesive încercări sau, cam cum mai procedează astăzi tinerii care se avântă într-o relaţie doar aşa, de distracţie: „dacă merge, bine, dacă nu, care-i problema?“.

Vorbind despre găsirea jumătăţii potrivite, implicit vorbim şi despre perfecţiune, despre rotunjime. Dar, cu ce contribuim noi înşine, la acea rotunjime? O lege a matematicii spune că minus înmulţit cu plus dă, invariabil, minus. Cum s-ar traduce asta în problema noastră? Ceva care persistă în a fi colţuros, defect, vicios, unit cu ceva perfect, sublim, rotund nu poate avea ca rezultat decât ceva imperfect, departe de potrivirea exactă.

Găsirea jumătăţii potrivite e un drum lung, adesea foarte greu, pe care nu poţi s-o realizezi nepregătit. În ce direcţie merge acest drum? Surprinzător, tocmai către cel mai adânc interior al nostru.

E ceva mistic în toată treaba asta, iar cei care şi-au găsit fericirea în celălalt o ştiu. La întâlnirea cu jumătatea potrivită nu te duci oricum, ci ca la o întâlnire cu Dumnezeu. Nimeni nu şi-ar permite să se înfăţişeze înaintea Preamilostivului fără o minimă analiză interioară.

Ca să ai parte de bucuria unei relaţii „rotunde“ trebuie, mai întâi, să te „rotunjeşti“ pe tine însuţi. Altfel, jumătatea aşteptată ar deveni o iluzie, un artefact care ar trebui să compenseze toate tarele, viciile şi defectele personale. Pe scurt, posibila existenţă a unei persoane „ideale“ ar fi transformată într-o utopie, iar căutarea ei într-o întortocheată şi cumplită durere.

Vorbind despre relaţii perfecte, nu puteam să nu aducem vorba, măcar în treacăt, şi despre monahi, care caută perfecţiunea, plinătatea în braţele lui Hristos. Monahul necurăţit de patimi nu speră să-l cunoască pe Hristos, simte că e condamnat la singurătate.

Îmi mai trece un gând prin minte. Dacă am folosi „strategia“ monahilor, de a căuta să ne apropiem tot mai mult de Hristos, Dumnezeu-Omul-Perfect, oare nu ne-am găsi mai uşor jumătăţile potrivite? Nu cumva Hristos ar putea fi locul de întâlnire cu jumătatea potrivită?