Ce vezi cu ochii

De la Avva Nichita ne-a rămas o singură povestire, destul de scurtă, care vor­bește despre proiecte personale și eșecuri, despre înțelegere și conflict, despre ispită și biruirea ei, despre smerenie și asumare.

Avva Nichita vorbea despre doi frați care s-au hotărât să locuiască împreună și fiecare dintre ei a plecat în această întreprindere cu gândul: „Ce vrea fratele, aceea fac”. Premisa aceasta pare, cel puțin la prima vedere, nu doar necesară, ci și suficientă pentru vie­țuirea comunitară a celor doi. Și, într-adevăr, cei doi „au trăit mulți ani cu multă dragoste”. Dar au fost ispitiți: „Dușmanul a venit să-i despartă, s-a așezat în tindă, arătându-i-se unuia ca porumbel, iar celuilalt ca o cioară. Primul zice: «Vezi porumbelul?». Celălalt răspunde: «Ba e cioară»; și au început să se ia la harță. Apoi s-au ridicat, s-au bătut până la sânge, spre deplina mulțumire a dușma­nului, și s-au despărțit. După trei zile și-au venit în fire, cerân­du-și iertare unul altuia și mărturisind ceea ce fiecare din ei crezuse că văzuse în pasărea aceea. Și-au dat seama că au fost asmu­țiți de dușman și au trăit până la sfârșit nedespărțiți”.

În mod obișnuit considerăm informațiile venite prin intermediul văzului ca fiind sigure. Ceea ce vine pe căi senzoriale, prin văz și pipăit este cert; ceea ce auzim de la alții, mai puțin. Apostolul Toma, cel care la un moment dat le zice Apostolilor să meargă să moară împreună cu Iisus (In 11, 16), cere confirmarea vizuală și tactilă a Învierii: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (In 20, 25). Și totuși, văzul și chiar atingerea pot să fie înșe­lătoare. Patericul vine să ne propună o bună îndoială cu privire la sine. Ceea ce ai văzut cu ochii tăi sau chiar ai atins cu mâinile tale poate foarte bine să nu fie adevărat. Pe o altă scară a valorilor, celălalt este mai important decât propriile certitudini. În cazul părinților despre care vorbește Avva Nichita, ei înțeleg în cele din urmă că dragostea lor, a unuia față de celălalt, este superioară oricăror certitudini personale improvizate. De altfel, gândul acesta este susținut și de Avva Pimen, care zicea: „Este scris: «Mărturi­sește ce-au văzut ochii tăi», dar eu vă spun: chiar dacă ați atins cu mâinile voastre, nu mărturisiți! Un frate s-a făcut de râs cu un asemenea lucru: i s-a părut lui că un alt frate păcătuia cu o femeie și, după ce s-a luptat cu sine cât s-a luptat, s-a dus și i-a lovit cu piciorul, crezând că sunt ei [...]. Dar n-a găsit decât niște snopi de grâu. De aceea v-am zis: chiar dacă ați atins cu mâinile voastre, nu acuzați” (Pimen 114). Sursa adevărului nu este niciodată exclusiv percepția, oricât de convingător ar părea ceea ce se vede. Istorisirea Avvei Nichita mai spune ceva și despre limitele umane. Cei doi asceți, în clipa în care își propun să dea prioritate dorin­țelor celuilalt față de propriile intenții, își propun ceva bun, în deplin acord cu Evanghelia și tradiția părinților de dinaintea lor. Deși gândul lor este cât se poate de bun, în clipa în care își propun asta, se supraestimează. Cred că pot face ceva pe cont propriu, că sunt mai buni decât sunt. Că există autonomie, că prin propriile puteri ai putea face ceva. De aceea Domnul îngăduie să cadă. Și o fac în modul cel mai ruși­nos cu pu­tință: ajung să se bată până la sânge pentru că unul crede că vede o cioară, iar celălalt un porumbel. Atunci, cuprinși de încrâncenare, se închid în sine și absolutizează propria iluzie. Aceas­ta este urmarea mândriei pe care Dumnezeu o vădește cu umor.