Ce voiesc eu?

Farmecul apoftegmelor din Pateric stă, adesea, nu doar în concizia și densitatea lor, ci și în tensiunea pe care o poate crea o anumită imprecizie. Cuvintele bătrânilor nu se livrează cu ușurință, ci invită la căutare personală și efort hermeneutic. Într-o apoftegmă de la avva Pimen, construită în cel mai clasic mod cu putință, găsim un sfat la prima vedere misterios. Iată cum sună această ­povestire într-o traducere mai ­veche: „Un frate venind la avva ­Pimen i-a zis: Ce voi face? Răspuns-a lui bătrânul: Du-te, apropie-te de cel ce zice: Ce voiesc eu? Și vei avea odihnă”. Vechea traducere mănăstirească (publicată în volum la începutul anilor ’90 la Alba Iulia și apoi reeditată constant) nu are ambiții interpretative, nu încearcă cu orice preț să rezolve problemele inerente textului, ci pășește cuminte, chiar servil, pe urmele textului grecesc original.

Ce înseamnă oare faptul că îți găsești liniștea alături de cineva care spune: „Ce voiesc eu?” Cristian Bădiliță încearcă să rezolve misterul și oferă, în locul unei traduceri, o interpretare unilaterală: „Mergi, lipește-te de cineva care știe ce vrea și-ți vei găsi liniștea”. Această versiune aduce, într-adevăr, claritate textului, dar opțiunea traducătorului amputează textului tocmai deschiderea fertilă a celui original, care, de altfel, este păstrată în alte traduceri europene contemporane. 

Corpusul textelor despre avva Pimen este cel mai extins din întreaga colecție alfabetică a Patericului, aproximativ 200 de apoftegme. Luate împreună, aceste mărturii pot contribui semnificativ la conturarea unui portret al ascetului, care apoi să lămurească modul cel mai bun de înțelegere a istorisirii despre care vorbim. Avva Pimen se arată mereu un om lucid, reflexiv, dubitativ une­ori, aflat într-o permanentă căutare a înțelepciunii și a echilibrului. De aceea, în momentul în care este întrebat de un frate ce să facă (în mod limpede, ce să facă pentru a se liniști și a dobândi mântuirea), bătrânul îi propune să caute compania cuiva care se întreabă în permanență cu privire la scopurile sale. Cineva care se găsește într-o continuă tensiune interogativă și care, în mod ascetic, își supune convingerile unui tir de întrebări pentru a putea trece dincolo de aparențe. 

Ascetul care se întreabă în permanență „Ce voiesc eu?” știe și nu știe ce vrea. Știe pentru că este așezat pe calea căutării lui Dumnezeu și a unei vieți curate, dar nu vrea să se osifice, să se osifice definitiv în convingerile sale și, în felul acesta, să alunece în înșelare. Liniștea despre care vorbește avva Pimen nu este o formă de indiferență somnolentă, ci, dimpotrivă, liniștea trezviei, similară conștiinței împăcate a celui care stă alert de veghe. Interogația continuă nu este semn de indecizie, ci dimpotrivă. Este indiciul clar că cel care merge pe drum se interesează în permanență dacă nu cumva s-a rătăcit și nu se mai găsește pe calea cea bună. În felul acesta putem spune că pentru avva Pimen liniștea se naște din con­știința faptului că te găsești pe cale și rămâi în permanență acolo prin vigilență.