Ceasul cu cuc

Zicea că este cel mai mare ceas cu cuc din lume!

Domnul Bălțatu zicea asta. Era tot învățător și-i ținea câteodată locul doamnei Bălțatu, întrucât era soțul dumneaei.

E ceasul școlii noastre, mai zicea el, dar dă ora exactă în tot satul.

Cucul stătea, din câte știam noi, într-o cutie de lemn. Nu vedeam însă pe nicăieri prin școală cutia aceasta, deși auzeam mereu cucul cântând. Ne uitam zilnic după ea, de pe la începutul primăverii, până pe la mijlocul primei luni de vară, când intram în vacanță, după aceea, nu ne mai uitam deloc. Căci nu ne mai păsa de timp.
Toamna, când ne întorceam la școală, uitam să ne mai uităm. Poate unde uita și cucul să mai cânte. Nu știu dacă el se lua după uitarea noastră sau noi ne luam după uitarea lui. N-am aflat asta niciodată.

Ne descurcam să intrăm și să ieșim de la ore și fără el. Asta până se făcea iarăși primăvară, când ne încurcam la loc. Mai rău era că se încurca și timpul. Se pomenea dintr-odată că nu mai știe nici cum, nici încotro să curgă, dacă nu ieșea cucul din cutia lui de lemn să cânte.

Dar unde se afla cutia?

Păi, dacă era cel mai mare ceas cu cuc din lume, însemna că era mai mare și decât școala! Precis cutia nu putea să încapă înăuntru.

Cu toate acestea, am auzit-o pe Romița, colega mea de bancă, spunându-mi că ea vrea să-și cumpere, când o merge la bâlci, un ceas cu cuc pe care să-l poarte la mână!

I-am zis să-l întrebe pe domnul Bălțatu, care venise iarăși în locul doamnei, dacă se poate. Ea, care murea de frică atunci când era să întrebe ceva, s-a ridicat în picioare și-a întrebat.

N-a lipsit mult să moară domnul învățător în locul ei. Dar nu de frică, ci de râs.

- Crezi c-o să poți umbla cu pădurea prinsă de-o curelușă la mână?! a zis el când s-a oprit din hohotit.

Cum de nu ne trecuse prin minte? Pădurea era cutia de lemn în care stătea cucul!

Cum pădurea se găsea dincolo de cimitir, cucul le dădea și morților ora exactă, ceea ce ce era cât se poate de clar că timpul curgea, și pe lumea aceasta, și pe cealaltă, la fel. Doar că, pe lumea de dincolo, nu se mai obosea nimeni să-l împartă pe ani și zile. Exista o singură zi, acolo, lungă de tot, în care nu era nici noapte, nici ziuă, era ceva despre care nu putea să spună nici măcar preotul Cârlig ce e. Știa, însă, și de la el știam și noi, că i se zicea veșnicie. Acelei zile, vreau să spun. Așa cum în lumea noastră i se zicea luni zilei de luni, marți celei de marți și miercuri zilei de miercuri. Pe lumea cealaltă, purtau un singur nume zilele săptămânii. Tot așa, lunile, anotimpurile, anii.

Parcă era mai frumos dincoace la noi! Știai precis în ce zi a anului ai ajuns, câți ani ai împlinit, câte săptămâni au mai rămas până la vacanța de vară și cum să deosebești timpul de mers la joacă de timpul de mers la școală, care îl întrecea întotdeauna în lungime pe primul.

Cucul nu greșea niciodată, cu toate că noi ne rugam mereu de el să greșească! (Va urma)

Fragment din romanul Duminica zilei de luni, în curs de apariție.