Ceea ce ține de noi este doar prezentul

Soren Kierkegaard, filosoful danez din secolul al XIX-lea, spunea că noi trăim viața uitându-ne înainte și o înțelegem privind înapoi. Este adevărat. Dacă ceea ce vrem este o înțelegere a ceea ce s-a întâmplat, e nevoie să explorăm trecutul. Învățăm din experiențele anterioare și o astfel de învățare este esențială pentru supraviețuirea noastră în prezent. De pildă, copilul care-și arde degetele în foc învață să evite a atinge focul pe viitor. Dar a continua să insistăm pe foc și suferințele care rezultă din contactul cu el nu va fi de folos.

Viața înseamnă ceea ce se află în fața noastră. Într-acolo trebuie să ni se îndrepte privirea. Anatomia noastră este astfel constituită încât să ne mișcăm înainte ușor și rapid. Mersul înapoi este ineficient și greoi. Viitorul, desigur, nu stă în puterea noastră, nu ne aparține. Nu-l putem determina. Ceea ce ține de noi este doar prezentul. Aceasta este și definiția vieții, a trăi momentul prezent, în timp ce ne uităm la direcția noastră spre viitor.

Dar atentatele petrecute recent în țara lui Napoleon și a lui Victor Hugo ne amintesc că ziua de mâine este nesigură și nimeni nu poate garanta că o va ajunge. Atunci când ne gândim la cei care au murit în atentatele de la Paris ne plecăm capul și devenim introspectivi. Dispoziția noastră este una reflexivă, meditativă. Îndemnul Părinților Bisericii este acesta: „Socoteşte-te, omule, în lumea aceasta ca un călător şi un oaspete, care n-are grijă de lucrurile pământești. Păstrează-ţi pururea inima dezlegată de cele lumeşti, necontenit ridicată spre Dumnezeu, deoarece nu ai aici pe pământ cetate statornică. Spre înalt îndreaptă zilnic rugăciunile şi suspinele tale cu lacrimi, pentru ca după moarte sufletul tău să se învred­nicească a trece cu fericire la Dumnezeu”.